Un voievod martir şi doi cineaşti mărturisitori

În lumina conjuncturii geopolitice mondiale, mi­nate de conflicte apa­rent insurmon­ta­bile, omagierea de către Biserica Ortodoxă Română a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi a dumnezeieştii Euharistii se deschide spre un spectru de semnificaţii de­osebit de actuale. Aşezarea îm­preună a celor două repere co­memorative accentuează ideea că lupta pentru identitate na­ţională şi de credinţă (asu­mată de Sfântul Voievod şi cei dim­preună cu el) devine biru­i­toa­re doar conjugată cu starea euharistică.

Nu întâmplător, anul desemnat de români ca An al Sfinţilor Brâncoveni coincide, pe coasta de est a Mării Negre şi în istoria filmului mondial, cu săr­bă­to­ri­rea ­a nouăzeci de ani de la naş­te­rea a doi mari cineaşti mărtu­risitori caucazieni, luptători, prin opera şi viaţa lor, pentru libertate politică şi de credinţă: Serghei Paradjanov (1924-1990) şi Tenghiz Abuladze (1924-1994).

Un voievod mecenat, promotor al unei Renaşteri valahe gândite în duhul credinţei, martiri­zat, în ultimă instanţă, tocmai pen­tru îndrăzneala demersului său cultural civilizator de anvergură europeană, şi doi mari ci­ne­aşti din Georgia sovietică, cre­a­tori ai unor opere mărturisitoa­re care îşi depăşesc cu mult area­­lul geografic şi epoca. Iată două modele de calibre diferite, năs­cute de contexte istorice di­fe­rite, de afirmare jertfelnică prin artă şi efort civilizator, a identi­tă­ţii naţionale, europene, creş­tine.

Pământ al paradoxurilor, sălaş legendar al lânii de aur şi păstrător al urmelor stră­mo­şu­lui neamurilor, Noe, Caucazul este, în acelaşi timp, în memoria mitică a omenirii, ţara crudei Medeea şi altar de supliciu al răz­vrătitului Prometeu. Pă­mânt ancestral şi nucleu al con­tra­dicţiilor - etnice, politice, reli­gi­oase -, gravitând geografic în ju­rul unui pisc bicefal, adică veş­nic polar - vulcanul Elbrus -, Ca­u­cazul pare să fi înmagazinat pâ­nă azi o zestre arhetipală ma­ni­festată în dualisme aparent ire­conciliabile. Geopoliticienii vorbesc de „butoiul cu pulbere al Caucazului“. Modul în care Pa­rad­janov şi Abuladze au reuşit să transforme acest „butoi cu pul­bere“ într-un „corn al abun­den­ţei şi armoniei“ de valori spi­ri­tuale şi artistice poate fi inspi­ra­tor pentru soluţionarea paş­nică şi creativă a multor situaţii conflictuale ale prezentului.

Opera ambilor conjugă cultul pentru tradiţie şi pentru „omul vechi“ cu o angajare socială pli­nă de nerv, exprimată într-o vi­va­citate şi nobleţe ideatică rar în­tâlnită; cu toate acestea, profilurile umane şi biografice ale ce­lor doi cineaşti sunt mult di­fe­rite.

Serghei Paradjanov, armean născut şi crescut la Tbilisi, este un mare nonconformist. A simţit nevoia din tinereţe să-şi manifeste, prin gesturi de butadă şi fron­dă, mai degrabă carna­va­leşti, decât agresive, atitudinea an­ticomunistă şi antisovietică, ceea ce i-a creat un permanent conflict cu autorităţile, soldat cu trei detenţii în condiţii grele, interdicţia de a profesa şi o permanentă hărţuire politică.

Tenghiz Abuladze nu a avut o disidenţă manifestată în viaţa civică. A profesat universitar (din 1974) la Institutul de Tea­tru din Tbilisi - poziţie care nu poa­te fi ocupată într-un sistem to­talitar fără o minimă conformare ideologică -, a fost membru al Partidului Comunist (din 1978) şi chiar deputat al Uniunii Sovietice. A primit încă din 1980 ti­tlul de Artist al poporului - titlu destul de comun în breasla ar­tistică sovietică, dar pe care Pa­radjanov, de pildă, îl pri­meş­te, ca o ironie, abia în anul mor­ţii sale, ba încă „în porţie dublă“: din partea R.S.S. Ucrainene şi a celei Armene, în ale căror studiouri îşi realizase două din ca­po­dopere. Filmele sale, în special trilogia Ruga-Copacul do­rin­ţei-Căinţa, prin exaltarea va­len­ţe­lor arhaicităţii, au reprezentat momente majore de manifestare a identităţii georgiene într-un re­gim de sovietizare forţată. Ca­po­dopera sa Căinţa (produsă în 1984, dar imediat interzisă şi difuzată abia în 1986) este cea mai inspirată şi cuprinzătoare pa­ra­bolă antitotalitară din cinema­to­graful mondial. 

La fel ca Paradjanov, Abu­ladze contestă totalitarismul, in­diferent de ideologia care îi stă la bază, ca sistem care anu­lează libertatea şi striveşte personalitatea umană. Ce poate fi mai contestatar pentru o artă ideolo­gi­zată de marxism decât a vorbi des­pre bogăţia de valori a Evu­lui Mediu, cum face Abuladze în­că din momentul filmului Ru­ga? Prezenţă civică discretă, lă­sân­du-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei, Abuladze îşi manifestă antico­mu­nismul în mod tranşant într-un singur film, dar unul cât o întreagă carieră: Căinţa.

Ceea ce teatrul absurd occi­den­tal a produs ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, ar­tiştii contestatari est-europeni au zămislit ca reacţie la crima mult mai subversivă produsă de re­gimurile comuniste. Până azi, ar­ta lor este prea puţin cunoscută.