Unicat în România: Biserica din nuiele de la Izvoarele

Satul Izvoarele din judeţul Constanţa nu iese din tiparele tradiţionale ale satelor dobrogene de pe buza Dunării, din zona celebrelor mănăstiri Dervent şi Peştera Sfântului Andrei. Şi totuşi, în acest sat, aproape uitat de lume, există o misterioasă biserică, cu pereţii făcuţi din împletitură de nuiele, bulgărită şi lipită cu pământ, „un relict din epocile cele mai vechi ale acestor locuri“ care, „împreună cu cele din satele vecine Satu Nou şi Strunga, formează un grup restrâns, cu totul aparte în arhitectura sacrală de lemn din România şi din Europa“, cum spune arhitectul Vlad Calboreanu, iniţiativei căruia i se datorează consevarea ei.

Despre această biserică nu se poate vorbi în date certe. Nu se cunoaşte cine a ridicat-o, nici cărei comunităţi creştine i-a aparţinut, nici alte lucruri care să o poată încadra exact într-o anumită epocă. Toate sunt relative. O corabie a Domnului, ancorată la cerul Dobrogei, în care, de secole, se zideşte neîncetat cetatea cea mare a credinţei mântuirii, în sufletul creştinilor de pe malul drept al Dunării, aici, unde Apostolul Andrei însuşi, împreună cu ucenicii săi, apoi, peste secole, alţi sfinţi ai acestor meleaguri au propovăduit adevărul Evangheliei lui Iisus Hristos. Existenţa ei astăzi se datorează arhitectului Vlad Calboreanu, prin strădania căruia edificiul ajuns în paragină a renăscut din dragoste şi credinţă, spre înălţarea credincioşilor. Biserica din localitatea Izvoarele - numită cândva Pârjoaia, sau Prejoaia - are dimensiunile unei case tradiţionale din zonă şi poartă hramul „Sfântul Dimitrie“. Nu are turlă, dar posedă toate elementele unui lăcaş ortodox: altar semicircular, pronaos, naos, pridvor, bolţi din lemn, icoane extraordinare, foarte bine conservate etc. Este semiîngropată, cu nivelul podelei altarului sub nivelul de călcare, având doar pridvorul cu o treaptă peste terenul în pantă. O biserică cu grinzile prinse în cuie de lemn Pereţii originalei construcţii sunt realizaţi din împletitură de nuiele bulgărită şi lipită cu pământ, întăriţi şi susţinuţi cu stâlpi din lemn îngropaţi un metru în pământ. Şi, foarte interesant, toate îmbinările structurii sunt cioplite cu toporul şi cu dalta, din lemn de stejar, carpen, frasin sau brad, netăiate cu fierăstrăul, realizate cu cepuri şi cuie din lemn. Numai la acoperiş au fost folosite şi cuie forjate de mână, cu siguranţă provenite de la reparaţiile ulterioare, dar nici un cui produs industrial, cum a constatat arhitectul Vlad Calboreanu. Biserica lui Dumnezeu, ridicată pe o necropolă neolitică Minunata ctitorie creştină uimeşte şi prin alte detalii arhitechtonice: nu a avut niciodată fundaţie, pardoseala iniţială urmând aproximativ înclinarea terenului; stâlpii pereţilor au fost înclinaţi vizibil şi voit către interior, pentru a prelua împingerile orizontale şi pentru a da o stabilitate mai bună ansamblului. Încercările de datare a bisericii au rămas însă fără un rezultat cert, până în prezent. S-a constatat că biserica, de la altar până la poartă, este aşezată pe o veche necropolă, foarte posibil din neolitic, aparţinând culturii Gumelniţa. Toate materialele arheologice descoperite în zonă (monede romane, bizantine, turceşti şi mai puţine româneşti din secolul al XIX-lea), unele chiar în curtea bisericii, atestă o locuire intensă din secolele al IX-lea - al XIX-lea. În timp ce pictura de pe icoane ne trimite la secolul al XIX-lea, înainte de 1870, singurele surse biografice cunoscute atestă faptul că în dreptul satului, pe la 1812, exista pe Dunăre un loc de iernat pentru vase. Nu se poate afirma dacă acest element istoric are vreo legătură cu ridicarea bisericii. Este mult mai probabil ca lăcaşul să fi fost construit pentru necesităţi cultice ale populaţiei locale, în el venind la slujbe, probabil, şi creştinii de pe vasele care pe timp de iarnă rămâneau ancorate la mal în dreptul localităţii lor. Un altar creştin din perioada ocupării otomane În decursul anilor, biserica a suferit numeroase renovări, toate făcute până la epoca cuielor industriale. După cum apreciază domnul arhitect Vlad Calboreanu, care a început din proprie iniţiativă renovarea valorosului şi unicului edificiu creştin din România şi din Europa, prin înălţimea sa mică şi prin absenţa turlei, biserica ar fi putut fi ridicată oricând în vremea Imperiului otoman sau poate mult mai devreme. În anul 2001, Vlad Calboreanu şi locuitorii din Izvoarele au restaurat misterioasa biserică, redându-i strălucirea de odinioară, eternizând întru Domnul o lucrare dedicată credincioşilor de pe aceste meleaguri, rugători Mântuitorului Iisus Hristos, propovăduit de Apostolul Andrei, cel dintâi chemat la slujirea Adevărului Domnului. „Important este că Biserica «Sfântul Dumitru» din satul Izvoarele, judeţul Constanţa, apare ca exponenta unui tip de biserici - puţine rămase în toată ţara - care poate da un răspuns la întrebarea: ce fel de lăcaşuri de cult au existat în secolele întunecate ale Evului Mediu în care locuitorii acestor meleaguri au rămas creştini, dar nu au rămas monumente religioase creştine?“, spune arhitectul Calboreanu. Fără îndoială, biserica de la Izvoarele este un semn unic al vechimii creştinismului românesc care şi-a dobândit identitatea prin autocefalia Bisericii sale. De aceea, putem spune şi noi, la fel ca arhitectul restaurator, că, „lângă astfel de monumente, poţi simţi măreţia unui lăcaş mic, care păstrează în interior o atmosfera de credinţă creştină, la fel de impresionantă ca aceea resimţită în marile monumente“.