„Unirea face puterea” - semnificația actului de la 1859

Unirea Principatelor a fost un act deopotrivă intern și internațional, ea realizându-se prin voința românilor, aprobată și recunoscută treptat de marile puteri. Ea nu vine de nicăieri ca să meargă spre niciunde, cum le-ar plăcea unora să spună. În primul rând, mai toate popoarele din regiunea Europei Centrale și de Sud-Est tindeau spre eliberare, unire și independență.

La acestea visau sârbii și bulgarii (aflați sub stăpânire otomană), ungurii (înglobați în Imperiul Habsburgic), polonezii (ocupați și divizați de ruși, austrieci și prusaci), ucrainenii, balticii (ocupați de ruși), croații, cehii și slovacii (ocupați de austrieci) etc. Românii erau, la 1859, sub regimuri politice diferite. Cea mai bună situație o aveau Țara Românească (Oltenia și Muntenia) și Moldova (vestică, dintre Carpați și Prut, plus sudul Basarabiei, recuperat de la ruși în 1856), care erau cvasiindependente, fiind oficial plătitoare de tribut Imperiului Otoman (care le considera, din punctul său de vedere, „provincii privilegiate”). Dobrogea fusese ocupată treptat, după 1417, de către otomani și devenise, încă din secolul al XV-lea, provincie turcească; Transilvania (cu Banatul, Crișana, Maramureșul), după ce fusese, din 1541, principat autonom sub suzeranitate turcească, ajunsese ocupată, din 1688/1689, de către habsburgi; Bucovina (nucleul Țării de Sus) fusese ruptă din trupul Moldovei și intrase, din 1775, sub stăpânirea habsburgilor, iar Basarabia (care era jumătatea Moldovei, cea situată între Prut și Nistru) era, din 1812, ocupată de Imperiul Țarist. Mai avuseserăm teritorii ocupate direct de turcii otomani, dar acestea reveniseră treptat la matcă sau intraseră în componența unor state creștine. Așa au fost cetățile Turnu, Giurgiu (ocupate la 1417) și Brăila (ocupată la 1540) și revenite la Țara Românească în 1829; Chilia și Cetatea Albă, luate de cuceritorul Constantinopolului în 1484; Tighina cu teritoriul din jur, luată de otomani în 1538, Banatul de câmpie de deal, transformat în provincie turcească în 1552 (ocupat apoi de habsburgi în 1716-1718), Oradea devenită raia turcă pentru vreo trei decenii în secolul al XVII-lea etc. La scurt timp după 1700, turcii nu au mai avut încredere în principii români, care-și ridicau mereu la luptă țările contra regimului de suzeranitate a Porții și au adus, pentru circa un secol (până la 1821), în fruntea Moldovei și Țării Româ­nești, domni greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, aflați în slujba sultanilor. După mișcarea revoluționară a lui ­Tudor Vladimirescu, au revenit în fruntea celor două Țări Române menționate principii români, iar prin pacea de la Adrianopol, din 1829, a fost reafirmată autonomia celor două țări.

Mișcare de egalitate și de eliberare națională

Toate aceste avataruri au creat o viață amară locuitorilor, dar nu au putut frânge dorința de libertate și de unitate, activă mai ales din Secolul Luminilor încoace. Această dorință s-a putut manifesta mai clar și mai direct la sud și la răsărit de Carpați, fiindcă Țara Românească și Moldova (așa, ciuntite, cum ajunseseră în timpurile mai recente) nu au putut să fie ocupate niciodată direct de otomani, nu au devenit provincii turcești, ca țările creștine de la sud de Dunăre, nu au fost conduse decât de creștini și - în proporție covârșitoare a timpului - români, și-au păstrat instituțiile românești, clasa boierească, Biserica Ortodoxă etc. Patrioții români din Transilvania, formați din preoți și mici nobili cu statut aproape țărănesc, au început mișcarea de egalitate și de eliberare națională în secolul al XVIII-lea. La fel au făcut boierii luminați din Principate, care voiau libertate, indepen­dență și refacerea Daciei. Mișca­rea lui Tudor Vladimirescu a condus la reafirmarea autonomiei și la modernizarea țării, iar Revo­luția de la 1848 a trasat programul de eliberare și de unitate a românilor, care avea să fie înfăptuit în trei mari etape: 1859, 1877 și 1918.

Începutul l-a făcut unirea de la 1859. Cei mai mulți români voiau cu ardoare unirea, dar voința lor nu se potrivea întru totul cu voința marilor puteri. Românii singuri, fără sprijin internațional, nu ar fi putut duce acțiunea la bun sfârșit, fie și numai pentru faptul că nici una dintre țările lor nu era complet independentă și nu avea un rang politic înalt (de regat, de exemplu). Pe de altă parte, nici interesele și planurile marilor puteri nu erau concordante. Contra unirii erau în mod clar Turcia și Austria, Anglia a fost oscilantă (dar nu s-a opus vehement), iar Franța, Prusia, Sardinia și Rusia au sprijinit, din motive diferite, actul. Soluțiile de unire puteau să fie variate. Conferința de la Paris din 1858, după ce a luat act de hotărârile entuziaste de unire ale adunărilor ad-hoc (care exprimau la 1857 dorința fermă de unire a românilor), a decis o unire parțială, cu două țări, doi domni, două capitale, două ­adunări, două guverne etc. Or, o asemenea „uniune” nu însemna deloc unirea dorită de români și exprimată democratic (la nivelul democrației de atunci). Aici a intervenit „actul energic al națiunii române” - cum a spus Mihail Kogălniceanu - susținut de elita conducătoare a generației de la 1848. Atunci, liderii mișcării unioniste au lăsat deoparte orice neînțelegere și ranchiună, punând pe prim plan interesul național. Colonelul Alexandru Ioan Cuza era un „om nou”, fără spiță domnească, ales tocmai pentru că el putea să împace spiritele divizate între candidații de sânge princiar. Dubla alegere a lui Cuza a fost făcută în pofida dorinței marilor puteri și le-a pus pe acestea în fața faptului împlinit. „Politica faptului împlinit” a mai fost practicată de români și ulterior și a dat, în general, roade. De aici și până la unirea deplină mai era, însă, cale lungă, iar Cuza, cu spiritul lui organizat, a fost artizanul desăvârșirii unirii. Pregătirea militară, ordinea și disciplina l-au ajutat mult pe principe în structurarea noului stat, iar spiritul lui de dreptate a fost receptat de popor prin formularea „ocaua lui Cuza”.

Noul principe şi obiectivele de după unire

Noul principe a avut de îndeplinit trei obiective principale de-a lungul domniei: recunoașterea internațională a dublei sale alegeri, desăvârșirea unirii și modernizarea țării prin marile reforme. Primul a fost îndeplinit, cu mult tact și printr-o diplomație de nivel european, cu suportul Franței, chiar în 1859. Al doilea, cu multe piedici interne și externe, între anii 1859 și 1863, și a constat în unificarea rapidă a principalelor instituții ale statului: Armată, Administrație, Biserică, Justiție, Guvern, Parlament. Al treilea - cel mai dificil - a însemnat aplicarea, între 1863 și 1865, a altor puncte din programul Revoluției de la 1848 pentru structurarea României după modelul demo­crațiilor occidentale. Firește, a fost complicat, iar secularizarea averilor mănăstirești, legea rurală pentru aplicarea reformei agrare și „Statutul dezvoltator al Con­venției de la Paris” (impus prin plebiscit și lovitură de stat) au stârnit cele mai multe controverse și mai mari opoziții, deopotrivă în interior și în afară. Cu toate acestea, principele a mers înainte, însoțit de opinteli și greșeli, reușind să facă în șapte ani de domnie mai mult decât alți principi în zeci de ani. Era de așteptat să fie răsturnat de la putere, mai ales că se des­părțise de cel mai bun sfetnic al său, de învățatul cu nume de râu basarabean - Mihail Kogălniceanu -, acela care visa și făcea reforme democratice „fără pripeală”, adică temeinice.

Unirea nu a adus fericirea universală a românilor, cum au sperat unii. Au urmat nemulțumirea unor moldoveni, privați de „inde­pendența” lor și de importanța primă a vechii lor capitale, „Ieșii vechilor zidiri”, supărarea Bisericii noastre și a grecilor pentru secularizarea averilor mănăs­tirești, „monstruoasa coaliție” contra unui domn care trecuse, din 1864, la mijloace de mână-forte și altele. Toate s-au atenuat cu timpul, dar au lăsat răni adânci. Biserica a înțeles că sacrificiul ei a fost pentru țară și pentru turmă, ca întotdeauna în istorie. Iar unii dintre greci au ajuns să învețe ce binefaceri au făcut românii din Principate, în Evul Mediu și Epoca Modernă, pentru salvarea așezămintelor de la Locurile Sfinte și de la Muntele Athos.

Acei oameni minunați de la 1848-1859 au construit pentru români casa de care aveau nevoie (mărită și consolidată la 1877 și 1918). Din această perspectivă, trebuie să credem (împreună cu Radio „Europa Liberă” de odinioară) că „locul românilor este în România”, adică în adăpostul pe care l-au făcut strămoșii și pe care liderii de la 1859, ajutați de unii europeni, l-au fortificat sub forma statului național unitar român.