Unirea minţii cu inima în rugăciune

Comuniunea omului cu Dumnezeu reprezintă în sine o taină, experimentată în rugăciune şi într-o viaţă duhovnicească, ce nu poate fi pe deplin cuprinsă în concepte raţionale. De aceea, orice încercare de pătrundere cu mintea în adâncul cel de nepătruns al teologiei reprezintă pentru Părinţii Bisericii cea mai periculoasă tentaţie.

Unii scriitori răsăriteni au considerat inima drept emblemă pentru a se deosebi de Occidentul "raţionalist", care pare adesea să facă uitat adevăratul fundament al vieţii creştine. Sfântul Teofan Zăvorâtul, referindu-se la rugăciunea din inimă, spune că "fiecare rugăciune trebuie să vină din inimă, şi orice altă rugăciune nu este rugăciune, deloc. Rugăciunea - carte de rugăciuni, rugăciunile tale proprii şi rugăciunile foarte scurte, toate trebuie să iasă din inimă spre Dumnezeu". De aceea, cel mai important lucru "este de a sta cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu neîncetat, zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii". Inima - "centrul absolut" În rugăciunea curată "este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece. O rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos. Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. Această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea în inimă, în adâncurile sale unde află comuniunea cu Dumnezeu, scopul căutării sale, după cum arăta şi părintele Dumitru Stăniloae. Este de înţeles că inima, ca organ al percepţiei religioase, trebuie deosebită de suflet, minte, spirit, de conştiinţă în general. Ea e mult mai adâncă, aşezată în centrul psihologic al conştiinţei. Inima este centrul nu numai al conştiinţei (al conştientului), ci şi al inconştientului, nu numai al sufletului, ci şi al spiritului, nu numai al spiritului, ci şi al trupului, nu numai a ceeea ce este accesibil minţii, ci şi a ceea ce este inaccesibil. Într-un cuvânt, ea este centrul absolut. Dacă în inimă sau prin inimă putem să-L contemplăm pe Dumnezeu (aşa cum spune Scriptura: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" - Mt. 5, 8), prin credinţă Dumnezeu se sălăşluieşte în ea, aşa cum spune Apostolul Pavel: "Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre"(Ef. 3, 17). Serafim de Sarov despre teologia inimii Sfântul Serafim de Sarov, în convorbirea cu Motovilov, subliniază însemnătatea inimii zicând: "Domnul caută numai o inimă plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, acesta este tronul pe care-i place să împărăţească şi pe care se arată în deplina lui slavă, cea mai presus de ceruri. "Dă-mi, fiule, inima ta, zice El, iar toate celelalte, Eu însumi ţi le voi adăuga", fiindcă în inima omului poate să încapă împărăţia lui Dumnezeu, pentru că atunci când "mintea şi inima vor fi unite în rugăciune şi cugetele sufletului nerăspândite, atunci inima se va încălzi cu căldura duhovnicească în care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie toată fiinţa lăuntrică a omului"", arată diac. Gheorghe Băbuţ în lucrarea Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Nil Sorschi, Cuvinte duhovniceşti. Prin urmare, atunci când mintea este curată de orice reprezentare sensibilă şi se adânceşte în inimă, atunci străluceşte lumina lui Hristos şi omul petrece în ordinea păcii, ce nu poate fi exprimată în noţiuni. "Când omul îşi adânceşte mintea înlăuntrul său şi are lucrare în inima sa" - spune Sfântul Serafim - "este semn al unui suflet înţelept. Atunci harul lui Dumnezeu îl umbreşte şi el se află într-o stare paşnică, iar prin aceasta într-o stare suprapământească, fiindcă mintea lui contemplează înlăuntrul ei harul Duhului Sfânt, după cuvântul lui Dumnezeu". În acest sens inima este sinteza şi centrul fiinţei umane, a funcţiilor şi facultăţilor spirituale omeneşti. "Inima este profunzimea indefinibilă a trupului şi a sufletului" Sfântul Marcu Ascetul consideră că adâncul inimii este tronul sau locul unde Se sălăşluiesc, prin Botez, Hristos şi Duhul Sfânt, sau mai bine zis Sfânta Treime, întrucât "pe Duhul Sfânt îl primim prin botez. Dar fiindcă acesta e numit şi Duhul lui Dumnezeu, şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim şi pe Tatăl, şi pe Fiul". Dacă inima este sediul şi izvorul tuturor puterilor sufletului, "mintea, care este partea cea mai fină a sufletului, îşi are sediul natural în mijlocul de maximă intimitate al inimii. Inima concentrează în sine totul: puterile sufletului şi puterile trupului. Inima este profunzimea indefinibilă a trupului şi a sufletului: în ea, mintea omului se poate adânci în adâncurile lui Dumnezeu. Omul întreg este legat de Dumnezeu prin minte şi prin inimă, această rădăcină asufletului care îşi are sediul în El", spune pr. prof. Dumitru Stăniloae. În demersul ei de căutare a lui Dumnezeu, mintea împrăştiată trebuie să se întoarcă în inimă pentru a deveni o unitate armonioasă în care tendinţele opuse se contopesc în mod simfonic pentru a zidi persoana în har, un om nou, cu noi şi sănătoase perspective asupra relaţiei om-Dumnezeu, om-om şi om-cosmos. Astfel, de inimă ca centru al tuturor facultăţilor spirituale şi naturale sunt condiţionate toate manifestările omului în legătură cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. Din toate cele arătate, înţelegem de ce Domnul ne îndeamnă zicând: "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Mt. 6, 7). Să intrăm dar şi noi cu mintea în cămara noastră care este inima noastră şi acolo să aduce jertfă lui Dumnezeu gândurile cele curate, apărute din prima cugetare, pentru a fi primite de Arhiereul Ceresc care se află în noi de la Botez.