Urcuşul duhovnicesc al unui sfânt trăitor în vremea noastră

Printre cei mai noi sfinţi ai Bisericii străbune care au ajuns la capătul ceresc al urcuşului duhovnicesc se numără şi Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul, trăitor în vremea noastră, către mijlocul ultimului secol al mileniului trecut, care şi-a închinat întreagă fiinţă a sa slujirii lui Dumnezeu. Viaţa sa curată, dorul după cer, râvna pentru vestirea adevărului evanghelic şi dragostea faţă de credincioşi au rămas vii în amintirea şi în inimile creştinilor din patria sa şi din Ţara Sfântă.

Credincioşii de pretutindeni îl venerează pe acest mare sfânt, care "prin petrecerea sa exemplară a pus temelii trainice culturii şi spiritualităţii noastre, alături de alţi voievozi, ierarhi şi pustnici, odrăsliţi din coapsele neamului românesc", după cum scrie dr. Irineu Pop Bistriţeanul în Viaţa Sfântului Ioan Iacob Românul. De mic copil, rămânând orfan, a crescut alături de bunica sa, Maria Iacob, după principiile evanghelice. Ea l-a obişnuit cu rugăciunea şi cu postul, citindu-i adeseori din Vieţile Sfinţilor şi din alte cărţi ziditoare de suflet. Chipul luminos şi vorba blândă a bunicii nu vor fi uitate niciodată de nepotul care s-a bucurat de îngrijirea şi de iubirea ei, ca de a unei mame adevărate: "Căci Domnul rânduise/ Bunica să mă crească/ Să-mi fie ca şi tată/ Şi maică pământească". Despre aleasa educaţie religioasă primită în "biserica de acasă", de la bunica sa, Sf. Ioan va mărturisi prin versuri: "Ca mine nimeni n-are milă,/ Să-ţi poarte grijă, fiul meu,/ Decât doar singur Milostivul/ Şi Înduratul Dumnezeu... La El să-ţi pui toată nădejdea./ Pe El să-L rogi mereu fierbinte./ Că El fiinţelor sărmane/ Le este Maică şi Părinte!". Despre această perioadă a vieţii sale ne relatează un consătean şi prieten al său, Gheorghe Lazăr, care a fost coleg cu orfanul Ilie în timpul studiilor sale gimnaziale şi liceale. Referindu-se la calităţile deosebite ale colegului său, mărturisea în 1983: "În toţi anii de studiu, prietenul meu Ilie Iacob s-a arătat a fi o fire retrasă, meditativă şi contemplativă. În locul jocurilor zgomotoase, el prefera să citească din Sfânta Scriptură sau dintr-o operă literară". O astfel de viaţă, fără părinţi, şi mai târziu fără bunica care l-a crescut şi educat, cu lipsuri şi ispite încă din fragedă copilărie, l-a ajutat să se deprindă cu "virtuţile pe care trebuie să le aibă un monah desăvârşit: smerenie, post, rugăciune, sărăcie şi, ulterior, pribegie". Aceste virtuţi, ca şi vocaţia duhovnicească cultivată cu multă grijă, au dus la împlinirea dorinţei sale fierbinţi de a avea parte de chipul îngeresc al monahului. Mănăstirea Neamţ, locul unde se va simţi cu totul minunat, fascinat de frumuseţea slujbelor, de acest spaţiu care a dat mulţi sfinţi, devine pentru Sf. Ioan o "adevărată şcoală a evlaviei şi a formării sale duhovniceşti", aşa cum scrie în "Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti" Episcopul-vicar Lucian Tomitanul, despre Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul). Viaţă modelată prin priveghere, înfrânare şi pocăinţă Toată opera sa se constituie ca un omagiu adus virtuţilor creştine pe care el le-a împlinit. Însă nu cu fără asprime va judeca păcatele, patimile şi viciile omeneşti. Mustrând pe cei ce "trăiesc în neorânduială", îi îndrepta pe calea Evangheliei şi îi aducea la lumina cunoştinţei lui Dumnezeu. Aceasta a făcut-o Sfântul Ioan lacob "toată viaţa prin versurile sale moralizatoare şi prin frumoasele sale cuvinte de învăţătură". Ca părinte şi duhovnic a urmărit ca tot omul care-l căuta sau cel care se afla în preajma lui să urmeze învăţătura Evangheliei. Îndemnul Sf. Ap. Pavel: "Rugaţi-vă neîncetat" l-a însoţit întreaga viaţă. Ca orice monah ajuns la acea stare de curăţie sufletească, Sfântul Ioan practica rugăciunea lui Iisus spunând-o de mii de ori (minute sau ore în şir), devenind - în special noaptea - o parte componentă a programului său. Iar cu această deprindere a rugăciunii inimii îi învăţa şi pe prietenii lui, ucenici şi fii duhovniceşti, aşa cum frumos este relatat în versurile: "Prieteni buni câştigă-ţi plânsul/ Şi "Rugăciunea lui Iisus",/ Căci plânsul stinge focul veşnic, iar ruga te înalţă sus. Când lăsăm de bunăvoie/ Rânduiala rugăciunii,/ Prinde mare îndrăzneală/ Viermele deşertăciunii". Departe de ţara sa, la aşezămintele monahale pe unde a trecut şi a vieţuit, după ce şi-a însuşit temeinic limba greacă, a tradus multe pagini patristice alese, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Prin priveghere, înfrânare, pocăinţă şi celelalte eforturi ascetice şi-a modelat întreaga lui viaţă, trăind ca un înger în trup muritor. Fericitul Ioan îşi onora pe deplin şi numele chipului îngeresc, trăind în duh de pocăinţă şi vestind pocăinţa, asemenea Înaintemergătorului Ioan: "O, Prea Milostive, Doamne,/ Să nu laşi până-n sfârşit/ Să amân eu pocăinţa/ Cel prea mult ticăloşit!". Îndemnuri la post prin poezie Ca un iscusit îndrumător al practicării virtuţilor, Sfântul Ioan afirma cu tărie că purificarea de noroiul pasiunilor înrobitoare se realizează prin sădirea şi dezvoltarea acestor însuşiri morale. Culmile desăvârşirii morale nu pot fi atinse dacă nu ne deprindem cu lucrarea virtuţilor aşa cum constant o împlinea Sf. Ioan şi cum ne spune: "Ca să-mi fie moarte bună/ Eu pregătesc acum,/ A virtuţilor merinde/ Să o am atunci de drum". Prin versurile "Iar auzul şi vederea/ Dacă nu le stăpânim,/ Mare pagubă la suflet/ Totdeauna suferim", Sf. Ioan ne arată modul cum şi-a trăit întreaga sa viaţă, în asceză, condus fiind de învăţătura filocalică. Înfrânarea sau cumpătarea este una dintre virtuţile pe care le posedă monahii care urmăresc ca ideal desăvârşirea. Versurile "Gânduri care azi te luptă/ Şi pe mine m-au luptat/ Dar la patimi ca acestea/ Înfrânare am lucrat" sunt întocmai ca vorbele avvei Ilie Ecdicul care în Pateric spune "Amestecă înfrânarea cu simplitatea şi însoţeşte adevărul cu smerita cugetare şi te vei vedea şezând la masă cu dreptatea". Pustnicul hozevit urmează cuvintele avvei Iperehie pentru împlinirea înfrânării: "postul este frâu asupra păcatului", ajungând să postească multe zile în post desăvârşit. În poeziile sale găsim multe îndemnuri la un post integral. Versurile "De câte ori priveam în zare/ Simţeam de mic aşa un dor/ Ca să colind pământ şi mare/ Să fiu departe călător" arată dorinţa de a atinge sfinţenia aşa cum a regăsit-o el în Vieţile Sfinţilor sau în scrierile cuvioşilor îmbunătăţiţi. Toată perioada tinereţii a fost însetat de dorul după un efort ascetic, după înfrânare desăvârşită. Îndemn la schimbarea vieţii după învăţătura Mântuitorului Hristos Dorul irezistibil după patria cerească a fost una dintre temele pe care le-a creionat cel mai mult în versurile sale: "Vino astăzi către Mine,/ Jugul meu e bun,/ Iar a traiului povară/ Tu o vei simţi uşoară! Lasă rude şi prieteni,/ Slavă şi plăceri,/ Şi venind, urmează-Mi Mie/ Spre cerească veselie!", "…un singur ţărm acum rămâne/ Străin de valul cel lumesc:/ Ierusalimul cel din ceruri,/ Putea-voi ca să-l nimeresc?". Dorea să atingă piscul muntelui ceresc, precum Ilie care, sălăşluindu-se odinioară pe muntele Carmel, a bineplăcut lui Dumnezeu. În Acatist îi zicem: "Vieţuind în Valea Iordanului, ţi-ai petrecut viaţa ca pe o treaptă a urcuşului ceresc, având în suflet dor de linişte şi cer". Acest dor de patria cerească i-a marcat întreaga viaţă: "Ajută-mi Doamne, mai degrabă/ Să-mi văd dorinţa împlinită,/ Să-mi port eu pe-a Tale "urme"/ Fiinţa mea slăbănogită. S-aud şi eu în taină, Doamne,/ Prea dulcele şi sfântul grai,/ Prin care să câştig nădejde/ Că nu mă voi lipsi de rai". Toţi cei care au descoperit frumuseţea şi dulceaţa scrierilor literare ale sihastrului român, ca şi specialişti în domeniu, pot susţine că "Sf. Ioan Iacob a îmbogăţit literatura naţională cu o rară operă de spiritualitate ortodoxă în adevăratul înţeles al cuvântului, în care sufletul românesc vibrează puternic, regăsindu-se în universalitatea şi comuniunea creştină autentică" (George Alexe, Diorame şi eseuri teologice şi literare). Într-adevăr, toată creaţia sa arată preocuparea permanentă a sfântului faţă de credinţă, cunoaşterea adevărului şi modelarea sa şi a contemporanilor săi după modelul Hristos. Pentru Sf. Ioan de la Neamţ, credinţa în Dumnezeu a fost cel mai stabil suport moral care i-a cumpănit întreaga viaţă, alungând din minte şi suflet toate sentimentele şi gândurile de singurătate. Credinţa puternică ce a avut-o i-a întărit convingerea întâlnirii cu Dumnezeu în împărăţia sfinţilor. Cu aceste podoabe ale virtuţilor, ca un sol de veghe al neamului românesc şi nu numai, Sfântul Ioan ne cheamă permanent să ne schimbăm viaţa după învăţătura Mântuitorului Hristos, să ne înmulţim credinţa şi faptele bune şi să căutăm să-l avem ca model de sfinţenie: "Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos".