Valoarea misionară a patrimoniului bisericesc

Întâistătătorul Bisericii noastre i-a felicitat pe cei prezenţi pentru eforturile pe care le depun pentru conservarea, restaurarea şi promovarea patrimoniului bisericesc, subliniind că patrimoniul religios ocupă un loc central în patrimoniul naţional deoarece este cel mai vechi şi, în acelaşi timp, cel mai bogat. De asemenea, Preafericirea Sa a accentuat faptul că deodată grija pentru păstrarea frumuseţii artistice a patrimoniului bisericesc trebuie dublată de o permanentă preocupare pentru valoarea misionară şi mistică a acestuia: „Valoarea cea mai mare a unei biserici este obştea credincioşilor care vin în ea, dar pentru aceşti credincioşi iubitori de mântuire şi de frumuseţe cerească trebuie să păstrăm patrimoniul nostru sacru, nu doar ca pe o valoare artistică, ci ca pe o valoare misionară, educaţională şi catehetică, ca pe o valoare mistică, o valoare de înnoire şi de înfrumuseţare a sufletelor credincioşilor după modelul picturilor restaurate, curăţite de fum, de praf şi de zgura vremii, asemenea unui om care se înnoieşte sufleteşte prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Nu este vorba doar de o valoare artistică pe care o apărăm, ci şi de o valoare misionară; o valoare de propovăduire. Ortodoxia nu predică pe Hristos Cel răstignit şi înviat doar prin cuvinte, ci şi prin imagini, pentru că El este Icoana Dumnezeului Celui nevăzut. Valoarea aceasta misionară a frumuseţii vizibile, care trimite la frumuseţea nevăzută şi netrecătoare din ceruri, este cea dintâi preocupare pentru noi. Noi nu ne bucurăm când avem muzee, ci când avem biserici monumente istorice pline de credincioşi, de pelerini, de preoţi harnici şi evlavioşi, adică o biserică vie, pentru că aceste picturi au fost create de comunităţi liturgice vii“.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai arătat că există, în general, o tendinţă secularizată şi secularizantă de a percepe frumuseţea unui monument de artă sau a unui monument istoric religios doar ca pe o valoare estetică, aceasta fiind de o importanţă secundară în raport cu principalele funcţii ale frumuseţii liturgice: „În primul rând, frumuseţea liturgică este o mărturisire a credinţei în Dumnezeu Cel preaslăvit şi, în al doilea rând, este o chemare la sfinţenie, la frumuseţe duhovnicească, la căutarea mântuirii, care înseamnă participarea la iubirea şi slava veşnică a Sfintei Treimi. În al treilea rând, frumuseţea este estetică, o frumuseţe pe care o pot admira chiar şi cei care nu cred. Pentru noi însă, cei care credem, tot ce este frumos într-un lăcaş de cult este mărturia credinţei, chemarea la rugăciune şi la comuniune cu Hristos, cu sfinţii îngeri şi cu sfinţii din toate timpurile. De aceea, o biserică ortodoxă nu este deplin ortodoxă fără pictură. Din acest punct de vedere, trebuie să ne gândim la impactul misionar al monumentului istoric, indiferent de mărime şi de vechimea lui. Frumuseţea aceasta a credinţei transmisă ca o lumânare de Înviere de-a lungul veacurilor este cea dintâi preocupare a celor care slujesc patrimoniul religios. Înainte de estetică, ne interesăm de viaţa duhovnicească ce a inspirat aceste valori artistice“.