Valoarea simbolului în teologia siriană
Relaţia dintre Hristos şi om în tradiţia creştinismului sirian din primele veacuri este marcată îndeosebi de proeminenţa simbolismului dezvoltat în operele lui Afraate şi Efrem Sirul. Este perioada în care gândirea şi modul de abordare al Părinţilor sirieni se situează departe de orice influenţă elenizatoare, încadrându-se într-o tradiţie semitică cu totul autentică, plină de înţelesuri şi idei hristologico-mistice. Modalitatea de exprimare a fost una cu totul specială, marşând pentru prima dată pe mesajul plin de simboluri al poeziei, ca "vehicul prim pentru teologie". Pionierul acestei abordări a fost Sfântul Efrem Sirul, stilul său fiind definit de "o formă literară prin care, în mod firesc, nu se limitează adevărul de credinţă în formule sau definiţii dogmatice, ci se oferă, în esenţă, o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu mintea dincolo de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratul lor înţeles". El este fără îndoială "cel mai mare maestru al poeziei creştine de limbă siriacă". Mai întâi de toate a fost un aprig apărător al învăţăturii ortodoxe împotriva ereticilor arieni, care nesocoteau dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Sa cu Tatăl. În acest sens, a demonstrat, alături de Afraate, că Întruparea Mântuitorului Hristos este o taină care depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a oricărei minţi omeneşti. Dincolo de aceasta, cei doi (Afraate şi Efrem) arată că Domnul a venit în lume, îmbrăcându-Se cu firea noastră pentru ca noi, prin credinţă şi iubire, să ne îmbrăcăm în El prin Botez. Astfel, abordarea Sfântului Efrem devine, în contextul disputelor antiariene, una cu totul aparte, "o extinsă meditaţie în versuri şi cântec, alcătuită într-un stil cu totul contemplativ, preferat cu precădere de creştinii vorbitori de limbă semită". Acest element, "încărcat cu simboluri, tipuri, antetipuri şi imagini", constituie fără îndoială principiul de diferenţiere între scriitorii sirieni şi teologii elenofili.