Vasile Băncilă, un om al tradiţiei

Anul acesta se împlinesc 105 ani de la naşterea unui autor despre care în ultimii ani s-a vorbit extrem de puţin. Este vorba de brăileanul Vasile Băncilă pe care nu întâmplător l-am numit om al tradiţiei, deoarece creaţia sa exprimă adevăruri atemporale, care nu pot fi viciate de fluxul temporal. Vasile Băncilă a cunoscut o revenire în atenţia publicului la începutul anilor '90, după care s-a retras în anonimat, care din anumite puncte de vedere este mult mai fertil decât gloria.

S-a născut aşadar în 1897, foarte aproape de Nae Ionescu (1899), tot brăilean, dar destinele lor au fost diametral opuse. Spre deosebire de directorul de la "Cuvântul" şi maestru al catedrei, care a mobilizat, graţie charismei sale, spirite ilustrisime, Vasile Băncilă a avut parte de un alt tip de soartă, meditând în linişte la ce înseamnă românism curat, fără interferenţe moderniste, la ce semnificaţie are orizontala Bărăganului, ce înseamnă secerişul grâului în care românii de fapt îşi recunosc adevărata vocaţie. Vasile Băncilă este un tradiţionalist de cea mai pură speţă, iar acest lucru îl onorează. Nu a vrut să facă impresie într-un mod facil, a preferat să mediteze şi să scrie la adăpost de orice tentaţii primejdioase. Acesta a fost Vasile Băncilă, ale cărui cărţi, din păcate, în timpul regimului comunist nu au fost difuzate. Un om absolut benign, s-a izbit de cenzura unui regim animalic, care nu ştia ce să mai facă pentru a vârî pumnul în gură acelora care nu înţelegeau importanţa mesianismului proletar. Pe de altă parte, Vasile Băncilă nu a fost tentat de compromisuri. El avea în sânge o chemare a muzeografului cuminte care se mulţumeşte în viaţă cu câteva firimituri de la masa bogaţilor, cu condiţia ca aceştia să nu-l tulbure. Şi în linii mari nu l-au tulburat. Om al nervului pur A trăit în jur de 80 de ani, iar după 1990 opera sa a intrat în atenţia cărturarilor, dar şi a publicului larg, fiindcă în aceasta se puteau descoperi anumite elemente subversive faţă de regimul anterior. Vasile Băncilă nu a fost subversiv, dar ataşamentul faţă de ce înseamnă tradiţie, sat, datini nu convenea progresiştilor neciopliţi. Ca şi Mircea Vulcănescu, dar lipsit de anvergura acestuia, el a pledat constant şi fără nici o nuanţare spre acea Românie ideală, în care adevăratul boier era ţăranul, şi nu intelectualul făţarnic. Vasile Băncilă a scris mult, în diverse genuri, dar tematica sa dovedeşte o exemplară monotonie. Credincios, nu şi-a permis să facă experimente intelectualiste şi permanent şi-a slujit ţara în ceea ce el considera că este esenţa acesteia. Nu ştiu dacă acum mai avem asemenea autori, gânditori şi oameni de credinţă care pun mai presus de eul lor o miză superioară. Poate doar Horia Bernea, în domeniul său, a iubit Tradiţia şi nu şi-a îngăduit să o "prelucreze". Ar mai trebui spus că Vasile Băncilă, în pofida cuminţeniei sale, nu a fost un tradiţionalist placid, ci un om al nervului pur, care gândeşte cu mintea lui lucruri pe care alţii le iau de-a gata. Tradiţia visată de el nu are nici o legătură cu semănătorismul sterp. Pământul nu este doar mănos, cum îl califică tradiţionaliştii, ci suport pe care se aşază ctitorii duhovniceşti. Atras de România recoltelor paradisiace, Vasile Băncilă era un creştin autentic şi vedea în Biserică rezolvarea tuturor dilemelor care asaltează omul. Grâul, pâinea şi euharistia formează, în viziunea lui, un tot indiscernabil, ca figura unei zeităţi curate spre care românii nepervertiţi, începând din cea mai neguroasă istorie, s-au raportat. Îl omagiem acum cu sentimentul că, uitându-l, am fi făcut o nedreptate. (Dan Stanca)