Vasile Pascu, pictorul bisericesc întemnițat pentru „Jurnalul vieții mele”

Născut la 27 ianuarie 1910 în satul Giurgeni din fostul județ Tecuci (astăzi judeţul Galați), Vasile Pascu s-a format la Școala de Belle Arte din Iași în perioada interbelică, sub îndrumarea maestrului Octav Băncilă. Stabilit din 1940 la Focșani, pictorul bisericesc a participat din plin la viața religioasă a orașului. Peste 100 de lăcașuri de cult din țară poartă în pictura lor amprenta lui Vasile Pascu, fervent apărător al credinței strămoșești. Devenit personaj „incomod” pentru regimul comunist, el a fost arestat în 1970, iar Jurnalul său a servit drept probă la dosarul condamnării sale de către Securitate.

Sub îndrumarea învățătorului Enache Gh. Focșa, Vasile Pascu termina ciclul primar, la Drăgești, cu nota 10, fiind singurul elev din regiune care obținea o astfel de performanță. La vârsta de 13 ani se îndrepta către Seminarul Teologic „Episcop Melchisedec” din Ismail şi, spre dezamăgirea lui, este respins la proba de Cânt. Revine mai aproape de casă și se înscrie la Gimnaziul „General Averescu” din Adjud, al cărui director îl îndrumă către Școala de Arte Frumoase din Iași, viitoare academie. 

Cinci ani la Belle Arte în „sărăcie cu lustru”

În 1927, intră la Belle Arte, al 13-lea admis din 347 de candidați pe 75 de locuri. „De-acum încep o viață nouă, într-un oraș mare și o școală specială și națională de arte frumoase, model după Paris, înființată de doamna Elena Cuza”, avea să noteze, mai târziu, Vasile Pascu, în Jurnalul său. Tot aici descria odiseea gazdelor sale din Iași și viața trăită mereu la limita supraviețuirii, din cauza situației materiale precare. Printre profesorii săi de la Belle Arte s-au numărat: Jean Leon Cosmovici, Alexandru Naum, Nicolae Tonitza, sculptorul Ion Mateescu, doctorul Gh. Zamfirescu și rectorul Ștefan Dimitrescu, pictorul „sfătuitor”. Doi ani a fost nevoit să execute stagiul militar la Ismail, însă tânărul nu a abandonat acuarela, urmând ca, în anul V, să se specializeze pe „Pictură”, la clasa lui Octav Băncilă.

Prima oară pe schele, pictor-ucenic și profesor

Proaspăt absolvent de Belle Arte, fără experiență în pictura bizantină, Vasile Pascu îl roagă, în 1934, pe Gheorghe Raicu din Tătă­rași să-l primească să picteze și el la catapeteasma de la biserica din Zăpodeni-Vaslui. În final, ajunge s-o picteze aproape singur. În același an, își obține și autorizația de pictor bisericesc, sub ochiul atent al Mitropolitului Pimen Georgescu. Din „juriu” a făcut parte și părintele Partenie Ciopron, episcopul de mai târziu al Romanului și Hușilor, care l-a susținut în mod special. Peste alți șase ani, la examenul de pictură bisericească de la București, printre examinatori se va afla și pictorul Arthur Verona. Doar Vasile Pascu și gălățeanul Vasile Robea vor obține atestatul din cei 72 de candidați.

Anul 1935 reprezintă debutul său în pictura bisericească. Sub îndrumarea zugravului Sebastian Constantinescu din Argeș, Pascu urcă prima oară pe schele la Biserica „Precista” din Vaslui. Atât de atras era de pictura bisericească, încât își nota într-un carnet tot ce făcea maestrul său. „Cât am pictat la Maica Precista, m-am simțit ca un fericit. Eram nebun de bucurie că pot învăța această branșă atât de frumoasă”. În perioada uceniciei, s-a dovedit a fi și un bun profesor de desen și caligrafie, foarte îndrăgit de elevii săi. La 24 de ani, preda la Tg. Frumos, apoi la Vaslui și Huși. Tablourile pictate în perioada profesoratului deveneau adesea daruri pentru prieteni. Din perioada Hușilor, datează prietenia sa cu Episcopul Nifon Criveanu. 

Peste 100 de biserici înveșmântate de zugrav

„Ecourile bizantine se împletesc cu fiorul spiritului locului [...]. Asemenea valori se conjugă prin întâlnirea dintre spiritul înalt al Ortodoxiei noastre și expresia iconografiei identificate în decorațiunile bisericilor din Suceava, Sadova, Bucium, Iași...”, scria criticul de artă Valentin Ciucă în albumul dedicat pictorului de către Roxana Bărbulescu, în 2012.

Lista lucrărilor trudite cu râvnă de Vasile Pascu este impresionantă. Schitul Vovidenia din Huși sau catapeteasma bisericii Mănăstirii Bârnova din Iași; Biserica din Tulnicii Vrancei, pictată împreună cu celebrul Adolf Cantini, sau cele 40 de sfinte icoane pentru 40 de parohii - frumoasa misiune de la Schitul Rogoz-Recea din ’47-’48; Biserica „Sfinţii Voievozi” din Bonțești-Vrancea sau Biserica „Sfântul Nicolae Copou”, unde îl va întâlni pe Corneliu Baba; Biserica „Sfântul Gheorghe” din Sadova, de la poalele muntelui Muncel, sau Biserica „Sfinţii Petru și Pavel” din Panaci, supranumită Catedrala Munților, nu departe de Vatra Dornei. Toate acestea și altele nepomenite sunt opera artistului, care a iubit nespus culoarea și pe Dumnezeu.

Chemat la Tiraspol, în februarie 1942, la Regimentul 28 Infanterie, Vasile Pascu este rugat de colonelul Alexandru Batcu să picteze biserica părăsită din satul Vizirca. Construită la 1912, trecută prin două războaie și transformată în sală de dans și cinema, biserica va fi renovată și pictată de tânărul Vasile în mai puțin de jumătate de an. Despre acesta s-a dus vestea în toată Odessa, până la Stalingrad. La sfințirea din 26 octombrie 1942, printre invitați s-au aflat și Mitropolitul Efrem Tighineanu, și tatăl pictorului, și colonelul Iosif Duckhorn, comandantul Regimentului 28 Infanterie, și soția mareșalului Antonescu, și Nicuța, viitoarea soție, logodna lor urmând a fi oficiată chiar în biserica nou înveșmântată.

Anii de război l-au adus, în 1940, la Focșani, orașul în care avea să se căsătorească și să-și crească cei cinci copii. Aproape toți au urmat tatei în alegerea profesiei. Multe biserici din orașul Unirii poartă amprenta „tăcută” a pictorului: Biserica „Sfântul Gheorghe” din Cimitirul Sudic, „Precista” sau „Ovidenia”, în curtea căreia se păstrase o bucată din troița realizată de el după marele cutremur din 10 noiembrie 1940. Înaltă, cu brațe pictate, troița, care fusese amplasată în Piaţa Munteni (azi Piața Unirii), nu a supraviețuit după venirea bolșevicilor, în 1945, dar a rămas în arhiva fotografică a focșă­nenilor.

Proba nr. 1 în dosarul condamnării

„Jurnalul intim pe care l-am scris nu l-am dat nimănui să-l citească și nici nu l-am scris cu scopul de a-l citi alții, decât copiii mei, ca să-mi vadă viața”, nota Vasile Pascu în decla­rația din 23 noiembrie 1970, de la Focșani, când, în urma percheziției făcute acasă, i-a fost confiscat, printre alte documente, și Jurnalul, care avea să constituie proba principală în dosarul condamnării sale. Un jurnal de aproape 300 de pagini, început în 1964, în care pictorul și-a așezat întreaga viață. În 1970, cel care nu era străin de rezistența anticomunistă și între­ținea o corespondență cu foștii deținuți politici, care propovăduia numele Domnului în orice colț de țară ajungea a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Printr-un miracol însă, pictorul este eliberat în august 1972. Până la trecerea la cele veșnice, în decembrie 1978, a mai pictat icoane, alături de pictorița Elena Pascu Bîrhală (fiica sa cea mare), și încă șase biserici.

În 2017, cu ocazia stabilirii de către Patriarhia Română a Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești, cu sprijinul Casei de Cultură din Odobești, a fost publicat pentru prima oară „Jurnalul vieții mele”, la Focșani, în prefaţa căruia Vasile Pascu era numit, pe drept cuvânt, „artist iconar și teologhisitor”.