„Venind mai înainte de zori...“

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Constantin Necula - 09 Aprilie 2015

Câte a mai pătimit Hristos în neamul smintitor al presei româneşti din ultimele luni! O parte cangrenată de ateism mediocru şi miros rânced de ură a vărsat către El uri adunate în timp, jigniri inepuizabile, puroaie de lehamite. O alta s-a zbătut pentru liniştea ce stă ascunsă în Lumina Adevărului. Şi Biserica, hăituită, laolaltă mirenii şi preoţii, tinerii şi bătrânii, maturii mărturisitori ori monahii ascultători purtaţi pe o Golgotă a senilităţii sociale de soldaţii noilor imperii şi preoţii falselor religii: ateismul, umanismul fără chip uman, secularismul ipohondru la adevăr. Sursa tăriei noastre au fost tocmai zorii Zilei care se pregăteşte să răsară: zorii Învierii.

M-am gândit mereu, oare cum putem să le mai spunem oamenilor despre Învierea Mântuitorului în vacarmul de minciuni şi lăute dezacordate în care îşi petrec viaţa, cum vom putea oare să alungăm sunetul de fond, rumoarea lumii pe care o trăim, ca să îşi facă timp pentru a-şi asculta sufletul? Cât de convingători, fără a fi manipulatori de informaţie, trebuie să fim pentru ca oamenii să urmeze urcării pe culmea Golgotei, în zori, purtând mirurile cele adevărate? Şi am redescoperit şoapta care a entuziasmat zorii pe străzile Ierusalimului: Hristos a înviat!

Suntem mereu în zorii Învierii, dis-de-dimineaţă. Pe de o parte, somnul zornăitor al celor care cred că-şi fac datoria civică ucigându-L pe Dumnezeu. Un Dumnezeu care-i încurcă în manifestarea libertăţii lor imorale nu poate fi decât condamnat la moarte. Un Dumnezeu care l-a făcut pe om bărbat şi femeie, care a cerut să naştem copii, care ţine partea adevărului adânc împotriva dreptăţilor de circumstanţă, care ne cere să ne creştem copiii cu respect faţă de tată şi mamă, faţă de Cer şi pământ deopotrivă, care ni se dă Trup şi Sânge pentru a ne vindeca de moarte, care refuză scenariul apocaliptic aşteptând pocăinţa, nu poate fi pe gustul cinicilor agăţaţi de civism ca de o religie. Pe de altă parte, liniştea amorţită a paznicilor Mormântului. Funcţionarii puşi să vegheze să nu fie furat Hristos din groapă. Mituiţii de a doua zi de la prânz ca să umple cu minciuni văzduhul. Făcându-l irespirabil. Pe de altă parte, Apostolii. Speriaţi, umiliţi, puşi la colţ, dar păstrând unitatea, gata să moară. Aşa suntem de două mii de ani, închegând nădejdi, credinţe şi frici. Salvaţi fiind de curajul mironosiţelor femei, treziţi de frisonul veştii ce ne-o aduc: Hristos a înviat!

Argumentul Învierii Lui? Lumina din fiecare fibră a lumii

Apostoli alergând la mormânt cuprinşi de mirare şi dor de Cel Înviat. Supărat pe sine pentru slăbiciune, Petru redevine Piatra de nezdruncinat. Fundamentează credinţa pe alergare şi căutare, pe aflare şi vestire. Crede şi nu cerceta? Unde este aceasta în icoana Învierii? Iar ce nu încape în ea nu e teologia Bisericii. Învierea Domnului Hristos este cea care ne transformă din creduli în credincioşi, din spectatori în oameni implicaţi în căutarea, aflarea şi vestirea Înviatului. Argumentul Învierii Lui? Lumina din fiecare fibră a lumii, nădejdea care scutură lanţul deznădejdii, curajul înfruntării oricărui stăpân înrobitor în numele libertăţilor de pripas. Frisonul dintâi al vestirii Învierii se naşte însă din efortul mironosiţelor, celor care se îngrijeau ca ritualul să fie împlinit pe deplin. Împlinind ritualul s-au întâlnit cu îngerul ce le vesteşte Învierea. Maria Magdalena împlinind iubirea pentru Învăţător scrie prima literă a veştii acesteia, Grădinarul vădindu-Se a fi Grădina, El este Cel ce Este Raiul. Iar vântul Duhului Sfânt suflă în inimi noua parolă care deschide porţile slavei, ridicând pragurile: Hristos a înviat!

În aşteptarea eliberării

Zorii cei dintâi ai Învierii. Maica Domnului, Neplecata de la Mormânt. Purta în inima ei tot ce primise de la Duhul Sfânt. Cu buzele arse de dorul Fiului Său, rosteşte vestea Învierii. Murmurul ei creşte peste ape şi munţi, peste făgaşurile lumii de atunci şi de acum, umplând cuvintele cu sens. Ea spune altfel Hristos a înviat decât noi toţi. Ea este Ortodoxia ce-şi rosteşte fără de teamă cuvântul. Aşteptătoarea. Mai întâi a Învierii Lui. Acum a pocăinţei noastre. Chivotul ce se cutremură de vibraţia Învierii. Suntem toţi asemeni lui Adam, pelerinul căderii. Strigăm după Domnul cu sufletul rănit, după cum minunat scria Sfântul Siluan Athonitul: „Pe Adam, după izgonirea din Rai, sufletul îl durea şi multe lacrămi vărsa el de mâhnire. Tot aşa şi sufletul care cunoaşte pe Domnul tânjeşte după Dânsul şi zice: Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine şi sufletu-mi îndelung nu te vede, şi tânjeşte după Tine şi cu lacrimi te caută pe Tine. Unde este Domnul meu? Pentru ce nu Îl văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi“ (arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, 2009, p. 479). Acum Domnul ne strigă pentru a ne vesti Învierea Lui: Adame! Adame, pe unde mai eşti? De ce cauţi pe Cel Viu printre cei morţi? De ce faci din moarte frică şi nu din vederea Slavei lui Dumnezeu, din pântece dumnezeu şi din viaţa ta iad? Cum de-ai uitat de zorii cei dintâi ai Învierii? De răcoarea Raiului ce alunga seceta unei aşteptări care părea fără de sfârşit? „Venind mai înainte de zori, ne spune cântarea Învierii, cele ce au fost cu Maria şi găsind piatra răsturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce-L căutaţi, printre morţi ca pe un om, pe Cel ce este lumina cea pururea fiitoare? Vedeţi giulgiurile cele de îngropare. Alergaţi şi vestiţi lumii că a înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu Cel ce mântuieşte neamul omenesc“ (Ipacoi de la Ceasurilor Învierii). O piatră luată de pe mormânt şi de pe sufletul nostru. Hristos a Înviat!

Ritmul vieţii noastre stă sub semnul Învierii

Celor care ne urăsc le spunem că nu trăim din citarea Scripturii, ci din adevărul ei. Răniţi de cuvintele lor, avem cuvintele vieţii veşnice spre vindecare. Loviţi şi scuipaţi, suntem şterşi pe obraz de Hristos Domnul. Nu, nu omul deosebit ori fondatorul unei religii numai bune de a fi fixat în ierbarul istoriei religiilor. Ci Dumnezeul nostru Cel Viu. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut. Iar ritmul vieţii noastre nu ţine de respiraţia de iad a realităţii voastre, ci de răcoarea zorilor dintâi către care alergăm mereu. Zorii Învierii. A căror veste este cutremurătoare: Hristos a înviat! Inclusiv pentru ucigaşii Lui, pentru cărturari, farisei ori slujbaşi ai civismului roman. Fruntea sus, vă aşteaptă şi ne aşteaptă în buza de lumină a Mormântului ce deschide Raiul! Hristos a înviat! Şi acesta este un argument, nu o afirmaţie.