Vinerea Mare, ziua iubirii dumnezeieşti

Astăzi, Biserica Ortodoxă rememorează şi retrăieşte două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi punerea Sa în mormânt. Slujba scoaterii Sfântului Epitaf la Vecernie şi cântarea Prohodului la ceasul serii sunt cele mai dramatice slujbe ale Ortodoxiei, însă dincolo de acest aspect transpare, în mod surprinzător, sentimentul iubirii lui Dumnezeu care aduce nădejdea Învierii. Despre iubirea mântuitoare a Domnului Hristos, arătată până şi pe cruce, ne vorbeşte Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Preasfinţite Părinte, dacă răsfoim cărţile de cult şi analizăm textul cântărilor din Vinerea Mare, observăm că ziua de astăzi ne pune la inimă două adevăruri paradoxale: pe de o parte, se stăruie constant asupra suferinţelor Mântuiorului, iar pe de altă parte, se invocă frecvent iubirea lui Dumnezeu. Conform logicii umane, nu prea poţi să iubeşti pe cel care trimite la moarte şi, totuşi, Mântuitorul răstoarnă această logică şi iubeşte până la capăt. Care este explicaţia?

De obicei, atunci când vorbim de Vinerea Mare sau Vinerea Sfintelor Patimi, vorbim, de fapt, despre iubirea lui Dumnezeu dusă dincolo de posibilităţile şi de înţelegerea omenească, dincolo de percepţia umană. Această zi sfântă din Săptămâna dumnezeieştilor şi înfricoşătoarelor Patimi ne descoperă un adevăr fundamental, acela că Dumnezeu îl iubeşte pe om, şi nu oricum: l-a creat din iubire şi, chiar în ciuda faptului că a căzut în păcatul neascultării, iubirea lui Dumnezeu nu l-a părăsit. Dumnezeu nu şi-a părasit niciodată creatura sa, cu atât mai puţin pe om, care a fost creat pentru a fi împăratul creaţiei şi pe care l-a înzestrat, ca semne ale iubirii Sale, cu conştiinţă de sine şi cu libertate. Cu toate că el a căzut, totuşi Dumnezeu nu l-a părăsit, ci l-a căutat în multiple feluri: a trimis prooroci, a trimis învăţători, a trimis judecători prin care să manifeste iubirea Sa faţă de om şi faţă de creatură, care, odată cu căderea omului, suspina şi ea pentru restaurarea fiinţială. Aşadar, Dumnezeu, pentru faptul că l-a iubit pe om, nu l-a părăsit niciodată şi de aceea a ales un plan de mântuire pentru el a cărui împlinire se vede tocmai în Vinerea Patimilor. Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu este semnul iubirii supreme a Sfintei Treimi faţă de om. Dumnezeu Însuşi "S-a smerit pe Sine chip de rob luând", făcându-Se asemenea nouă dar fără de păcat, pentru a-l scoate pe om din robia păcatului şi a morţii şi a-l restaura fiinţial. În Vinerea Patimilor, vorbim de cea mai mare smerire a lui Dumnezeu, numită în limbaj teologic chenoză. Până în Vinerea Patimilor au fost mai multe chenoze adică mai multe smeriri ale lui Dumnezeu.

"Hristos a murit iubind"

Înţelegem aşadar că smerirea Domnului din Vinerea Mare se înscrie şi este punctul culminant într-un şir de mai multe smeriri sau acte chenotice succesive în viaţa Mântuitorului. Care sunt acestea?

Întreaga viaţă pe pământ a Mântuitorului a fost chenotică, însă putem aminti cel puţin cinci momente semnificative ale smeririi Sale. Prima smerire a lui Dumnezeu a fost pogorârea în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. A doua smerire a fost coborârea din pântecele Fecioarei Maria în peştera din Bethleem; acesta este un plan dumnezeiesc cu totul aparte, pe care nu-l putem înţelege deplin cu mintea noastră limitată. Înţelegerea acestui adevăr implică un act de credinţă. Doar prin credinţă putem accepta că acel prunc smerit, născut în ieslea Betleemului, era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului şi al pământului, Logosul întrupat în istorie. A treia chenoză sau smerire a fost Botezul: Mântuitorul se prezintă la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, iar acesta simte în sufletul său că Acela este Mesia şi evită să-L boteze. Iar Hristos atunci îi răspunde: "Lasă acum să se împlinească toată dreptatea!" Acest "lasă acum" era, de fapt, un plan al lui Dumnezeu pe care Ioan nu îl cunoştea: Dumnezeu-Fiul se coboară în apele Iordanului care erau impregnate de toate fărădelegile lumii. Apele baptismale erau apele în care omul îşi lăsa murdăriile sale, păcatele sale, toate fărădelegile. El care nu avea păcat intră în apele Iordanului şi ia asupra Lui, toate păcatele umanităţii. Ce smerenie! Se coboară până în adâncuri ca să îl mântuiască pe om pentru faptul că îl iubea. Luând păcatele lumii întregi asupra Lui, merge să suporte a patra chenoză, pe care o sărbătorim noi în Vinerea Patimilor pentru faptul că acele păcate le-a ţintuit pe lemnul Crucii. Crucea, această formă geometrică din univers, cel mai groaznic instrument de tortură, devine prin răstignirea lui Hristos, Altarul sfânt pe care s-a adus jertfa mântuirii noastre. Când îl privim pe Hristos răstignit pe cruce, avem în faţa ochilor icoana sublimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu care acceptă calea suferinţei mântuitoare. Chiar dacă a murit pe Cruce, El a murit iubind. În această zi, noi facem ontologia iubirii, nu ontologia morţii, deoarece prin faptul că Iisus a murit pe Cruce a abolit civilizaţia morţii; prin Iisus Hristos, moartea a fost biruită iar civilizaţia morţii a fost înlăturată.

La ce vă referiţi când vorbiţi de o civilizaţie a morţii?

Până la Hristos exista un adevărat cult al morţii, dovedit istoric prin descoperirea mausoleelor, a piramidelor. Până la Hristos, morţii se puneau în sarcofage iar "sarcofag" în limba greacă înseamnă "mâncător de cadavre". Or, după Iisus Hristos, după moartea şi Învierea Sa, oamenii care trec prin moarte sau adorm întru Domnul nu mai sunt puşi în sarcofage, nici în mausolee, ci în cimitire, iar "cimitir", de la grecescul "kimitirion", înseamnă "dormitor", ceea ce înseamnă că ei vor dormi puţin şi se vor trezi într-o altă stare, cu alte atribute. În Vinerea Patimilor facem tocmai această ontologie a iubirii lui Dumnezeu pentru om, prin care a desfiinţat moartea şi a înfiinţat viaţa şi nădejdea învierii. Vedeţi câtă smerenie! El a murit între cer şi pământ; nu a murit nici numai pe pământ, nici în cer, ci suspendat între cer şi pământ, pentru ca noi, în calitatea noastră de fiinţă psihosomatică cu raţiune, simţire şi voinţă liberă, să putem realiza, la rândul nostru, joncţiunea între cer şi pământ; să ne menţinem totdeauna verticali, să nu rămânem telurici ci întotdeauna legaţi de cer, pentru că acolo este Dumnezeu şi acolo sunt şi sufletele celor care mor în Iisus Hristos.

În Vinerea Patimilor, când Îl vedem pe Hristos pe Cruce, noi privim în acelaşi timp Viaţa. De altfel, în Vinerea Mare, sau Vinerea Scumpă, cum este numită în popor, se cântă cea mai dramatică slujbă a Ortodoxiei, numită Prohodul Domnului, care, nu întâmplător, începe prin cuvintele: "În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase!" Deci El era viu şi în moarte iar de la Iisus Hristos încoace moartea a devenit un paşte, o trecere, într-o altă etapă a existenţei. Hristos a murit biologic dar cu sufletul a coborât la iad. Iată, aşadar, a cincea chenoză: Mântuitorul coboară în mormânt şi îngroapă acolo păcatele noastre după ce le-a ţintuit pe lemn. După aceea coboară în iad pentru ca din străfunduri să tragă pe toţi aceia care au murit cu nădejdea restaurării sau a mântuirii în Iisus Hristos, în Mesia Cel făgăduit.

"Dincolo de cruce, răsare Soarele Învierii"

Toată teologia răscumpărării se concentrează în slujbele din Vinerea Patimilor. În această zi, la Vecernia săvârşită dimineaţă, se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii în mod solemn iar creştinii vin şi se închină, ca şi în faţa Mormântului lui Hristos. Există chiar şi un obicei foarte frumos care s-a împropriat în multe părţi din ţara noastră: credincioşii trec pe sub masa pe care se ţine epitaful iar actul acesta ne aminteşte că toţi suntem muritori şi toţi vom trece prin poarta mormântului pentru a păşi într-o altă viaţă în Iisus Hristos.

Este foarte important ca în Vinerea Patimilor, şi nu numai, când privim Crucea pe care Hristos stă răstignit, să nu ne oprim în faţa crucii, în faţa durerii, ci să privim cum dincolo de aceasta răsare Soarele Învierii. De aceea, şi atunci când trecem pe sub epitaful aşezat în mijlocul bisericii, trebuie să avem convingerea că, trecând prin moarte, vom ajunge la viaţă, iar viaţa în Iisus Hristos înseamnă consistenţă personală, înseamnă iubire, înseamnă intrarea în comuniunea de iubire cu Dumnezeu, Care este Iubire, iar iubirea Lui ne penetrează şi ne inundă sufletul.

Imnografia Bisericii noastre conţine foarte multe cântări în care se spune că "Hristos a surpat moartea" sau "prin moartea Sa, moartea a stricat". Ce înţelesuri a dobândit moartea după Jertfa pe cruce a Mântuitorului?

După moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, moartea nu mai este ceva care încheie viaţa noastră terestră, ci este o realitate care există în noi şi în jurul nostru. Sfântul Apostol Pavel spune: "Noi murim din zi în zi". Fiecare moarte este urmată de o înviere sau de o renaştere. Altfel spus, orice moarte presupune o nouă formă de viaţă. Chiar şi existenţa noastră pe pământ, este un amestec de moarte şi înviere. Pelerinajul nostru pe acest pământ este un paşte neîncetat, adică o permanentă trecere prin moarte la o nouă formă de viaţă. Urmăriţi ciclul vieţii noastre biologice. De fiecare dată când adormim, această dispoziţie naturală înseamnă o pregustare a morţii şi fiecare trezire din somn, dimineaţa, înseamnă o înviere din morţi. Aşa va fi şi cu somnul final. Adormim întru Domnul şi ne trezim la o altă formă de viaţă, străină sensibilităţilor noastre de pe pământ. Iată, aşadar, cum Sfânta zi de Vineri, prin evenimentele pe care le rememorează, are şi rezonanţe eshatologice. Atunci când El a intrat în apa botezului şi a luat asupra Lui păcatele omenirii, a pus ceva în loc: a pus germenii învierii, pentru că în Iisus Hristos totul este viaţă, totul este înviere. Înţeleasă astfel, moartea în Hristos este moartea din iubire. Hristos ne îndeamnă să mergem pe aceeaşi cale pe care El a mers: să ne sacrificăm pentru celălalt şi cu celălalt, pentru că drumul către Dumnezeu este în totdeauna cu celălalt şi prin celălalt, în Biserică, singura arcă ce poartă pe oameni către profunzimile lui Dumnezeu şi către asemănarea cu El, prin urmarea aceleiaşi căi.

"Suferinţa în Iisus Hristos nu desfigurează, ci transfigurează"

Ce presupune urmarea lui Hristos?

Urmarea lui Hristos este o experienţă aparte, ce presupune parcurgerea drumului suferinţei până la răstignire. Cercetând textul cântărilor din Vinerea Patimilor, înţelegem că şi noi trebuie să urcăm pe calea Golgotei, dar nu oricum, ci purtând o cruce. Hristos a purtat o cruce care, de fapt, nu era crucea Lui, ci era a noastră; El ducea Crucea păcatelor noastre şi a suferit cumplit, dar nu din cauza păcatelor Lui, pentru că El nu avea păcate, ci din cauza fărădelegilor noastre care apăsau pe umerii Lui sub forma a două lemne încrucişate şi foarte grele. În această sfântă zi de Vineri, înţelegem mai bine cuvintele Mântuitorului. "Cel ce voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa". Nu spune crucea Mea, a lui Hristos, ci "crucea sa" deoarece noi nu putem duce crucea pe care a dus-o Hristos şi nici El nu ne cere acest lucru, pentru că ne iubeşte. El adaptează crucile, potrivit forţelor noastre fizice şi psihice, ca să le putem purta pe drumul Golgotei personale, adică pe drumul vieţii noastre. Aşadar, omul, ca şi Hristos, trebuie să-şi asume suferinţa, care în Iisus Hristos nu desfigurează, ci transfigurează. Crucea dă sens vieţilor noastre.În acest sens, crucea are un înţeles mai tainic, simbolizând ansamblul tuturor condiţiilor existenţiale corelate cu darurile sau talanţii dăruiţi fiecăruia de Dumnezeu. A-ţi lua crucea necazurilor, bolilor, suferinţelor fizice şi psihice înseamnă a te accepta aşa cum eşti iar acceptarea crucii nu înseamnă a deznădăjdui, a muri sub greutatea ei, ci a şti că Hristos e Cel ce poartă, în cele mai grele momente, crucea suferinţelor. De fapt, creştinismul este singura religie în care Dumnezeu Se întrupează pentru a împărtăşi şi a primi suferinţa creaturii, în dialog interpersonal; este singura religie în care Dumnezeu Se face părtaş suferinţelor noastre.

Chiar dacă, istoric vorbind, Hristos a fost răstignit acum două milenii, totuşi gravitatea Sfintei zile de Vineri ne face să înţelegem teribila realitate a păcatului şi puterea sa în lume, ne face vizibil faptul că atitudinea oamenilor de azi nu diferă cu mult de cea a celor care L-au răstignit pe Domnul Hristos. Se poate vorbi de o a doua răstignire sau de o continuă răstignire a lui Hristos prin faptele noastre?

Este adevărat că de fiecare dată când Îi întoarcem spatele lui Hristos, asta înseamnă că noi îl răstignim. Şi, dacă stăm să ne gândim, Hristos nu ne cere nimic, decât să-L iubim, pentru că El a murit iubind. Nu ne-a cerut mare lucru, decât să răspundem cu iubire la iubirea Lui, iar El suferă enorm din cauza neputinţei noastre de a-L iubi. De aceea, îndemnăm pe credincioşi, mai ales în perioada aceasta sacră, să nu ne angajăm cu cei care Îl răstignesc pe Hristos a doua oară. Oamenii nu-L mai răstignesc astăzi pe Hristos aşa cum a fost răstignit acum două mii de ani. Răstignirea pe care o suferă Hristos în zilele noastre constă în faptul s-a cam uitat de dimensiunea liturgică, teologică, tradiţională a Paştelui sau a Săptămânii Patimilor. Mulţi vin pentru a respecta nişte cutume, nişte obiceiuri, şi nu trebuie să fie chiar aşa. Fiecare să înţeleagă că participarea la Sfânta Liturghie este o participare la viaţa integrală a lui Hristos, pentru faptul că în liturghie Îl vedem pe Hristos intrând în această lume, propovăduind Evanghelia, Îl vedem răstignit, îngropat, şi apoi ridicându-Se în slava Lui către Înviere. Sfânta Biserică îndeamnă pe credincioşi să retrăiască aceste momente, nu să repete. Ei trebuie să-şi asume ca şi Hristos suferinţa, să-şi asume crucile adaptate vieţii lor. Îndemnăm pe credincioşii noştri să trăiască şi să retrăiască dimensiunea Patimilor şi aşa vor reuşi să depăşească inadvertenţele vieţii. Atunci, cu siguranţă, nu se vor identifica în nici un fel cu cei care L-au răstignit pe Hristos sau cu cei care Îl răstignesc şi astăzi prin fărădelegi, prin păcate, prin instabilitate, prin necredinţă, prin indiferenţă sau prin viaţa secularizată.