Virusul Papiloma şi educaţia religioasă din şcolile noastre

Anul trecut, într-un elan de viziune economică, se anunţa public că va începe o campanie naţională de vaccinare a fetiţelor cu vârsta între 10 şi 12 ani împotriva virusului uman Papiloma (HPV), răspunzător de apariţia cancerului de col uterin. Pentru procurarea vaccinului în cauză s-au alocat fonduri, iar unii importatori de medicamente au şi importat cantităţi însemnate de vaccin pentru grija faţă de viitoarele femei din România, care, atunci şi acum, erau şi sunt copile ce nu se disting dintre păpuşi şi nu se desprind încă de ele. Despre ce s-a întâmplat de atunci până azi - în rândurile de mai jos.

Anul acesta aceeaşi campanie a reînceput, susţinută de instituţii respectabile. Au apărut deja broşuri cu explicaţii privind gravitatea contractării HPV şi utilitatea vaccinului. Vectorii către părinţii fetiţelor sunt, de data aceasta, medicii şcolari. Aceştia au obligaţia să convingă părinţii fetiţelor să-şi vaccineze copiii. Documentele puse în circulaţie arată pe bună dreptate pericolul pe care-l comportă infestarea cu HPV, subliniind că acest virus este „cauza necesară“ a cancerului de col uterin, lăsând să înţelegem că nu este şi cauza suficientă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că nu este responsabil în mod exclusiv HPV de apariţia cancerului de col uterin, ci în combinaţie cu alţi factori şi agenţi patogeni (generatori de maladii şi suferinţă) şi oncogeni (generatori de cancer). De altfel, se ştie că nu toate persoanele infestate cu HPV fac şi cancer uterin. Infestarea cu HPV, boala fetelor necuminţi Merită reţinut că se cunosc mai bine de 100 de tipuri de HPV, dar nu toate sunt oncogene. Unele pot fi oncogene (cum ar fi tulpinile 16 şi 17) ele însele sau în combinaţie cu alţi factori patogeni şi oncogeni. Autorii broşurilor de propagandă pro vaccin sunt foarte generoşi în prezentarea riscurilor pe care le prezintă cancerul de col uterin, sunt foarte informaţi cu privire la statisticile privind numărul femeilor diagnosticate anual cu cancer de col uterin, ne aduc anunţul trist că la fiecare 18 minute o femeie moare din cauza cancerului de col uterin, dar sunt relativ foarte reţinuţi în a vorbi despre reacţiile adverse ale acestui vaccin. Nu spun nimic despre faptul că infestarea cu HPV este boala fetelor (şi chiar a băieţilor) necuminţi, exclusă la persoanele care-şi păstrează castitatea până la căsătorie şi fidelitatea în cadrul căsătoriei. Puţini sunt medicii (şi laudă lor, că sunt şi dintre aceştia) care vorbesc despre şi care recomandă castitatea şi fidelitatea drept măsuri categoric sigure în vederea prevenirii bolilor cu transmitere sexuală, între care şi cele cauzate de HPV. Niciodată nu se vor infesta cu HPV fetele cuminţi, soţii care s-au căsătorit curaţi şi care păstrează curăţia familială. De reţinut că şi bărbaţii pot fi infestaţi cu HPV. Precizăm că bărbaţii infestaţi cu HPV transmit apoi ei înşişi virusul la femei. De aceea, o educaţie pentru demnitate şi curăţie trebuie să cuprindă, atât fetele, cât şi băieţii. Din păcate, multora cuvintele „feciorie“, „castitate“ şi „demnitate“ în trăirea sentimentelor sunt deja demodate, preferând sau recomandând „iubirea liberă“, uitând însă că aceasta a creat şi creează mari necazuri şi că nu a reuşit să promoveze sănătatea fizică şi socială şi nici să ducă la relaţii de cuplu fără conflicte, şi cu atât mai puţin să-i facă pe adepţii ei să gândească mai bine sau să evite crizele profund existenţiale şi cele de conştiinţă. Castitatea, un „vaccin“ fără efecte adverse Mulţi dintre concitadinii noştri nu au reuşit să scape de recomandările deplasate ale lui Freud (pe care şi le-a formulat studiind exclusiv bolnavii din punct de vedere psihic) şi de ideea că sexualitatea este dominantă în toate, idei contrazise nu numai de bunul simţ, ci şi de cercurile larg ştiinţifice. Activiştii propagandei vaccinului de care vorbim recomandă drept măsuri împotriva infestării cu HPV screening-ul şi vaccinul anti HPV, cu toate că acesta nu conţine toate tipurile de virus Papiloma care ar putea cauza cancerul de col uterin. Ei ocolesc în mod sistematic şi totdeauna cea mai sigură metodă preventivă şi cale - castitatea -, ca şi cum aceasta nu ar exista ca realitate, ca fapt, părând a nu şti că nu se cunoaşte măcar un caz în istorie de moarte din cauza castităţii. De cazuri de viaţă, şi de viaţă sfântă, prin castitate şi datorită castităţii, da, s-a vorbit şi se vorbeşte, s-a dovedit şi se dovedeşte. Avem exemple din destul în istoria Bisericii şi nu numai. Biserica nu are nimic împotriva tratamentelor medicale, dimpotrivă, le susţine, chiar şi pe cele extreme, atunci cînd se pune problema salvării vieţii umane. Dar, recomandă şi căile mai puţin complicate, şi chiar mai sigure, cum este castitatea, în cazul bolilor provocate de HPV şi de alţi agenţi oncogeni de felul acestuia sau de HIV, transmise prin abuzarea de funcţia sexualităţii. Pentru un asemenea punct de vedere, Biserica nu se fundamentează pe ceea ce ar fi spus vreun om, fie el mare personalitate, ci pe ceea ce a spus Dumnezeu în poruncile sale, între care se găseşte şi: „Să nu faci desfrânare!“. Ar trebui să fim încredinţaţi că a ştiut Bunul Dumnezeu de ce a dat această poruncă. Utilizarea funcţiei genitale de către tineri înainte de căsătorie sau, de către soţi, în afara căsătoriei este păcat capital, adică un păcat care duce spre alte păcate, cum ar fi, spre exemplu, moartea, fie crimă, fie drept consecinţă logică a desconsiderării şi bagatelizării unei funcţii sacre cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţa umană, aceea prin care se transmite viaţa. Nu avem dreptul ca, în numele plăcerilor primare care ţin de anonimatul firii, să lipsim de sens şi de specificitate funcţii fundamentale ale personalităţii umane. Este un fapt constatat şi verificat acela că plăcerile primare (recomandate, căutate, cultivate şi întreţinute) nu sfârşesc niciodată bine. Cum ar putea sfârşi bine plăcerile obţinute din tratarea cu superficialitate, uneori cu desconsiderare a funcţiei prin care se transmite cea mai elaborată formă a existenţei, viaţa? Ne miră cum în educaţia copiilor de şcoală (şi în şcoală) aceştia nu sunt pregătiţi pentru înţelegerea faptului că nu întâmplător, ei şi înaintaşii lor sunt şi au fost fiinţe sexuate, după cum vor fi şi cei de după ei. Programul de educaţie în vederea vaccinării cu vaccinul anti-HPV anunţă şi unele consecinţe neplăcute pentru persoana căreia i se administrează, dar şi contraindicaţii. Între acestea din urmă se numără alergia la vreuna dintre substanţele care compun vaccinul. Se cunoaşte că în unele ţări au fost chiar decese în urma alergiilor la substanţele componente ale vaccinului. Ignoranţa şi libertinajul costă scump Se impune, aşadar, o prealabilă testare a copilului. Cum aceasta este costisitoare şi laborioasă, ea nu se face pe cheltuiala Casei de Sănătate. Sistemul de asigurări de sănătate neputând executa testele, activiştii vaccinării cu orice preţ au înlocuit testarea la reacţiile alergice cu semnătura părinţilor că sunt de acord ca fiicele lor să fie vaccinate, asumându-şi cu ştiinţă sau fără ştiinţă orice risc (doar, de aceea sunt părinţi). În felul acesta se va evita cheltuirea altor sume de bani, absolut necesare în alte sectoare, în această perioadă de criză, dar şi răspunderea celor care au adevărata răspundere pentru eventualele riscuri. De aceea este nevoie ca părinţii să fie convinşi de medicii de şcoală şi de dascăli să opteze pentru vaccin. În felul acesta persuasiunea va înlocui testele de laborator, încât, dacă vor exista situaţii neplăcute, nimeni nu va fi vinovat, nici măcar părinţii care şi-au asumat, prin semnătură, consecinţele vaccinului. Este o manieră cel puţin tot atât de necinstită pe cât este şi cea care ţine de marketingul unor medicamente. Din statisticile noastre, elaborate prin metodele noastre specifice, am constatat că au alergat şi aleargă să-şi vaccineze copilele patru categorii de părinţi, mai ales mame, şi anume: ignorantele (cele care cred că tot ceea ce se numeşte „vaccin“ sau „medicament“ merită acceptat fără rezervă), cele care în perioada lor „de pregătire“ pentru viaţa de familie nu şi-au pus prea mult problema sensului sexualităţii umane şi nu şi-au întemeiat căsnicia pe o feciorie matură (contractând sau nu ele însele anumite maladii pe cale sexuală), cele care nu sunt nici acum convinse că viaţa de familie presupune fidelitate totală a soţilor unul faţă de altul şi părinţii care nu au încredere în proprii lor copii. Toate sunt cazuri nefericite, în ultimă instanţă. Religia în şcoală promovează valori care feresc omul de boală şi moarte Este nevoie să redescoperim semnificaţia profundă a tuturor funcţiilor organismului nostru şi a adevăratelor necesităţi ale acestuia, în lumina Revelaţiei. Acesta este încă unul dintre motivele pentru care Religia trebuie să rămână obiect de educaţie în şcoală, mai ales în anii terminali ai perioadei preuniversitare. Nu trebuie să-i răpim copilului copilăria, traumatizându-l cu explicaţii pentru care nu este pregătit din punct de vedere al maturizării psihice să le primească (la vârsta la care se preconizează vaccinarea). Nu trebuie să-i sugerăm copilului forme de comportament pentru care nu este pregătit nici din punct de vedere somatic şi cu atât mai puţin sufletesc. Le-ar putea recepta intuitiv, iar imaginaţia, într-o lume în care agresiunea erotică este evidentă, ar putea să-l provoace spre forme de comportament deviante, mai ales dacă în capul copilului se va dezvolta (desigur, defectuos) ideea că este protejat de vaccin. Ar fi de dorit ca medicii de şcoală creştini să nu facă disjuncţie între calitatea pe care o au în şcoală şi credinţa şi viaţa lor creştină. Ar fi de dorit să încerce să devină din activişti ai propagandei pentru un vaccin cu probleme, dar mai ales ai ideii că putem să facem cu viaţa noastră intimă ce vrem, apostoli ai curăţiei şi bunului simţ, educatori pentru virtute şi voci prin care copiii să audă ceea ce Dumnezeu a spus cândva fiilor lui Israel şi, prin ei, nouă: „Să nu faci desfrânare!“.