Voința

Un articol de: Eugeniu Bazil - 21 Iunie 2023

Voința este motorul lăuntric misterios, puterea de a înfăptui binele în folosul propriu ori al umanității, cel mai înalt verb, a vrea, care schimbă lucrurile, dând lumii și vieții alt contur. Când omul urmărește ceva, aproape nimic nu-i mai stă în cale, forța interioară grăind magnific.

Ființa umană a fost creată de Dumnezeu pentru a izbândi, a proiecta măreții demne de a rămâne peste timp, are în ea marele adevăr al făptuirii peste care se așază decisiv bucuria. Arthur Schopenhauer a scris Lumea ca voință și reprezentare, dar noi nu vrem ideație, sistem, plan filozofic, sterilitate, ci acțiune, adevăr, implicare și închegarea unui ceva plecat din nimic ori ridicarea altuia prăbușit.

Bărbatul este Adamul mileniilor, artizanul proiectelor jupiteriene pe care vrea să le semneze cu propria mândrie, arătând universului că el, măruntul trăitor, poate impune o nouă lege, chiar dacă mormântul va acoperi și legea, și omul ei. Dar, până atunci, va străluci Voința!

A construi o casă, a pleca la drum, a te ridica de pe patul bolii, a face sport, a termina o lucrare artistică, a-ți crește copiii, a merge la serviciu, a urma terapii naturiste, a le face pe toate, pentru toate e nevoie de o puternică determinare ce-i caracterizează pe câțiva, poate 30%, însă 70% dintre oameni sunt dominați de o curioasă moliciune, deși sunt bărbați în toată firea, o stagnare, un abandon pun stăpânire pe ei, blocându-le raționamentul, voința, înaintarea, entuziasmul.

Încrâncenarea belicoasă și blegeala sistemică alcătuiesc tabloul antagonic al lumii moderne: unii acționează din prea multă ambiție, răutate și lăcomie, iar alții nu o fac din teamă ori precauție.

Omul urlă în univers, cerând putere, voință, noroc, sănătate, bani, iubire, copii, viață lungă, însă dorințele strigate vehement îi sunt rareori împlinite. Dar va lupta ca un erou rebel și singuratic, parcurgându-și destinul de fum sau de păcură cu o ardoare tragică ce îi caracterizează pe toți cei revoltați, pe care Răul îi pecetluiește. Ca un personaj din Nibelungii, el se luptă cu realități, dar și cu himere, iubind, urând, cucerind, suferind, blestemându-și soarta de damnat al prozelor epopeice, aventura fiind culoarea și tragismul, miezul ei.

Cel puternic și sincer, entuziast și perseverent va răsuci de fiecare dată voința în triumf, nu se va lamenta, nu va pierde, suferind totuși precum marii eroi tragici, dar va merge mai departe cum merge animalul măreț și solitar care nu mai are nevoie de nimic. Nici omul cu gânduri, cu fapte, cu o carcasă minunată, cu o inimă exorbitantă, cu zâmbet și o putere unică nu mai așteaptă ceva de la ceilalți, vorbele, încurajările lor fiind doar minciuni, iar ura, fondul lor nesecat.

Când te rogi, crești, te luminezi, ridicându-te apoi de la pământ plin de energie, sănătate și de bucurie, mulțumindu-I Creatorului că nu te lasă de izbeliște, punându-ți pe umeri hlamida unor noi victorii morale, intelectuale, spirituale. „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13).  

(Fragment din „Cartea vindecării”, volum aflat în lucru)