Vrednicul părinte Ioasaf Ganea

Chiar dacă în societatea noastră, "curriculum vitae" a devenit o normă, monahii sunt dintre cei "fără biografie". Simpli şi smeriţi, ei trec prin lume, dar fără a face ale lumii. Despre ei nu este indicat să vorbeşti pe parcursul vieţii. Însă vine o vreme când, pentru întărirea celor slabi, lumina nu mai este ţinută sub obroc. Aşa este vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Ioasaf Ganea, trecut la cele veşnice în 1996.

Dacă am schiţa câteva repere biografice (atât de necesare unei evocări), tabloul ar arăta astfel: părintele arhimandrit Ioasaf Ion Ganea s-a născut la 11 iulie 1914, în comuna Volcineţ, judeţul Lăpuşna (Basarabia), din părinţii Gheorghe şi Vera. Tot aici va absolvi şcoala primară, fiind clasat primul între cei 18 înscrişi. La 29 iunie 1928 vine la Mănăstirea Corneşti-Bălţi, apoi este tuns în monahism la Mănăstirea Dobruşa, sub numele de Ioasaf. Părintele Ganea, proaspăt absolvent al Seminarului monahal de 8 clase, de la Cernica, lipsit de mijloace materiale, ca orice refugiat, la care se adaugă şi cheltuielile de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cere părintelui stareţ al Mănăstirii Tismana, Glicherie Lovin, să fie primit în această mănăstire. Este numit ierodiacon la Mănăstirea Tismana, începând cu 1 aprilie 1941. Urmează şi cursurile Facultăţii de Filosofie şi este reînscris în anul III de studii (1945-1946) la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, Secţia Pedagogică, fiind un element sârguincios şi ordonat. La 1 mai 1949 este numit profesor de muzică la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova - Mofleni, şi apoi la seminarul teologic. În acelaşi an este transferat de la Mănăstirea Tismana în postul II de diacon la Catedrala mitropolitană din Craiova, unde rămâne până în anul 1977 când se pensionează. În 1992 s-a retras la Mănăstirea Cernica, unde şi-a dat şi obştescul sfârşit (5 septembrie 1996). Din Ţara Basarabilor în ţara lui Tudor Vladimirescu "Dar ce căutam eu la Tismana, care eram de pe locuri îndepărtate din "soare - răsare", din Ţara Basarabilor - Lăpuşna, în aceste locuri din "soare - apune", ţara lui Tudor Vladimirescu, ocrotit în vremuri grele în acest sfânt lăcaş? Eram singur şi sărac şi aveam nevoie de un sprijin", se confesează mai târziu părintele în memoriile sale. Era după Duminica Floriilor, când părintele Ganea pornea, plin de emoţie, cu trenul spre Târgu Jiu, oraşul de la poalele munţilor, inundat de razele luminoase ale marelui praznic. Când a ajuns sub cascadă şi a văzut întinderea Tismanei în măreţia ei, a fost copleşit. A simţit că este ceea ce căuta şi s-a lăsat în voia Celui de Sus. Dar aici locul parcă era pustiu; nu se afla nimeni. Era oră târzie. Se deschise totuşi o uşă de la etajul dinspre paraclis şi o voce caldă îl chemă la masă. Era părintele Gherasim Caravan, diaconul mănăstirii, căruia părintele Ioasaf îi va păstra o amintire luminoasă tot timpul vieţii. Părintele stareţ Glicherie Lovin l-a primit, a doua zi, cu mare bucurie în obşte. Alături de monahul abia venit, mai împodobeau mănăstirea preoţi pentru care timpul curgea odată cu rugăciunea lui Iisus: Ilarion Negreţ şi ieroschimonahul Ignatie Râşniţă, casierul mănăstirii şi duhovnicul ei, Valeriu Bulboacă, secretar, contabil şi mare protopsalt, ierodiaconul Gherasim Caravan, iar călugări, trăitori în această mănăstire erau: Zosima, ajutat de părinţi pentru că era orb, schimonahul Gervasie Hotoboc, îngrijitorul vitelor, monahul Ioanichie, care mergea şi la schitul Cioclovina, şi câţiva fraţi - azi toţi plecaţi la Domnul, la veşnicele lăcaşuri. După plecarea părintelui Glicherie Lovin (1942), vine ca stareţ luminatul cărturar şi om duhovnicesc Gherasim Iscu, o floare rară ce a înmiresmat lavra Cuviosului Nicodim. Viaţa de obşte a lavrei Sfântului Nicodim "Îmi amintesc şi acum cum lucrau în aceşti ani de refacere, după 1942-1943, zeci de zidari, lemnari, dulgheri, tinichigii, veniţi din Bucureşti, Craiova, Târgu Jiu, precum cei nouă meşteri ai lui Manole sub conducerea arhitectului Alexandru Antonescu, secondat şi de mulţi soldaţi care asigurau paza tezaurului în subteranul mănăstirii. Sute şi mii de avioane engleze şi americane veneau dinspre Severin de întunecau soarele. Şi atunci sunau sirenele, lucrul se oprea şi muncitorii se dădeau jos de pe acoperişuri şi schele, ziduri, umpleau pădurile din jurul mănăstirii. Frica cuprindea şi oamenii, şi animalele care vedeau şi înţelegeau pericolul morţii. Uneori, când veneau aceste avioane, noi eram la începutul Sfintei Liturghii, iar vibraţiile lor făceau să se zguduie geamurile bisericii. Nouă, făcuţi mici la locurile noastre, ne bătea inima şi ne aşteptam sfârşitul prin vreo bombă ce putea cădea oricând", mai spune părintele Ioasaf în aceleaşi memorii. Într-adevăr, în noaptea Învierii Domnului, oraşul Severin a fost crunt bombardat. Când au ieşit oamenii în zorii zilei din biserică, tot cerul s-a întunecat de avioane, iar unele încă mai bombardau oraşul-martir, semănând moarte. A trecut însă viforul şi prăpădul, popoarele s-au liniştit şi au respirat în pace. În 23 august 1943, Banca Naţională a terminat de refăcut aripa de miază-noapte şi întreaga mănăstire a primit haină de sărbătoare, acoperită cu tablă strălucitoare, cu sobe noi, chilii cu duşumele de brad, clopotniţă înnoită. A învăţat rugăciunea de la monahi încercaţi În scrierile sale, părintele Ioasaf Ganea arată cu prisosinţă preţuirea pentru stareţii săi Glicherie Lovin şi Gherasim Iscu, de la care a învăţat dragostea şi smerenia, prin puterea exemplului personal. Alături de aceştia, câteva chipuri de monahi virtuoşi i-au marcat viaţa. Despre schimonahul Paisie Bărbulescu, părintele aminteşte că era un pustnic desăvârşit, întruchipând chipul călugărului atonit, trăit în isihie şi pace: postitor, rugător neîncetat şi cu mintea, şi cu inima, căci mereu era văzut stând pe o bancă sub un păr din curtea mănăstirii, cu nişte metanii de lână groase, rudimentare şi lungi, şi zicea fără întrerupere: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Deşi părintele Paisie se ruga neîncetat, dacă cineva venea să-i ceară vreun sfat, întrerupea rugăciunea şi-l oferea, cu multă bunăvoinţă. Un alt chip de monah cuvios a fost părintele Zosima, prietenul părintelui Paisie. L-a cunoscut când deja era bătrân şi orb, adus de vreun frate la biserică, sprijinindu-se de vreun toiag uitat de vremuri. Şi el postea şi se ruga. Uneori era mâhnit din cauza bolii, căci zile şi nopţi întregi era singur şi în întuneric permanent. Cât de grea este orbirea! Dar ei vor vedea pe Dumnezeu. S-a dus şi el la Domnul, după grea obidă şi suferinţă, şi a fost îngropat lângă mormântul schimonahului Paisie. Cuvinte pentru veşnicie ale avvei Ioasaf Părintele Ioasaf a rămas în amintirea preoţilor din Craiova şi a celor ce l-au avut profesor la Seminarul Teologic de la Mofleni ca un slujitor râvnitor în cele ale diaconiei şi totodată un bun predicator, remarcându-se prin cuvântările duhovniceşti deosebite, rostite, de cele mai multe ori, de la amvonul Catedralei mitropolitane din Craiova, şi nu de puţine ori la multe alte biserici din Cetatea Băniei şi din împrejurimi. Retras într-o colibă aflată într-un cartier mărginaş al Craiovei, pe strada Brestei, îşi petrece câţiva ani ai deplinei înţelepciuni, lăsându-şi condeiul "să iscălească" acele cuvinte dumnezeieşti ce hrănesc sufletul, îl înrourează, îl revigorează. O parte din aceste cuvântări, deopotrivă predici şi articole, au fost publicate în număr mare în revista "Mitropolia Olteniei", iar altele, în celelalte reviste teologice din eparhiile Patriarhiei Române, cum ar fi: "Altarul Banatului", "Glasul Bisericii", "Mitropolia Moldovei şi Sucevei" şi "Biserica Ortodoxă Română". De asemenea, o bună parte din cuvântările sale nu au apucat să vadă lumina tiparului, rămânând nepublicate: predici şi meditaţii duhovniceşti în Sfântul şi Marele Post şi perioada vieţii sale trăită în lavra Mănăstirii Tismana. Cei care l-au cunoscut îi păstrează o amintire luminoasă monahului, cărturarului şi dascălului care a şlefuit în răsadniţa duhovnicească a Seminarului Teologic din Craiova preoţi vrednici de chemarea lor. Un sfert de veac sub streaşina Mănăstirii Bucovăţ Se afla în Mănăstirea Tismana. Trecuseră ani de ascultare în acest loc binecuvântat. În ianuarie 1949 primeşte o telegramă care îl anunţa că este numit profesor de muzică vocală şi instrumentală la Şcoala de cântăreţi de la Bucovăţ-Mofleni, Craiova. "Câte gânduri?! Unde or fi Moflenii, cum o fi Mănăstirea Bucovăţ? Are clădiri mari şi multe de poate găzdui o şcoală?" Cu aceste gânduri în minte a venit la 15 ianuarie 1949, la Centrul Eparhial Craiova şi de aici, pe un drum de gheaţă şi noroi, la Mănăstirea Bucovăţ, care era una smerită, săracă, lipsită chiar de strictul necesar. Un lăcaş vechi cu temelie din cărămizi romane format mare, adunate din ruinele castrului daco-roman Pelendava. Aici a rămas viitorul dascăl. Profesorii locuiau provizoriu, cu toţii, într-o singură cameră mai spaţioasă. Între ei se număra Chiril Popescu, profesor de muzică psaltică, J. Crăciun, profesor de ştiinţe religioase, şi Anton Popelea, profesor de agricultură, secretarul şi casierul şcolii. Ca monahi, părintele Ioasaf şi părintele director, arhimandritul Teofil Niculescu, stăteau în chilii separate. Mănăstirea avea o vacă roşie şi mică, ţinută mai mult cu coceni, un cal bătrân, fără raţie precisă, doi câini ciobăneşti - Ursei şi Lăbuş -, asemănători cu cei pomeniţi de Grigore Alexandrescu în "Memorial de călătorie". Jiul se revărsa de multe ori până în pragul mănăstirii, provocându-le destul necaz şi amărăciune. Chiar şi împrejurimile şcolii erau altele. Zăvoiul falnic de alături era mic pe atunci şi copiii satului nu se puteau ascunde sub aripa lui. Jiul avea un golf larg, îndreptat spre mănăstire. Elevii şcolii erau cazaţi în case particulare în satul Mofleni şi luau masa la şcoală, în curtea mănăstirii, în nişte barăci improvizate. Părintele a petrecut un sfert de veac sub streaşina Mănăstirii Bucovăţ.