550 de ani de la prima atestare documentară a Bucureştiului

Capitala împlineşte 550 de ani, prima referire fiind cea de la 20 septembrie 1459, într-un document prin care domnitorul Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali. Conform tradiţiei, întemeierea oraşului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alţii pescar, boier sau haiduc. Săpăturile arheologice au descoperit aici urme de existenţă încă din epoca paleolitică, dar şi obiecte aparţinând culturilor Dudeşti, Boian. Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti după 200 de ani de la atestare, în 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica. Iar peste alţi 200 de ani, în 1859, capitală a României, în timpul domnului Alexandru Ioan Cuza.

„Odinioară, un sat de păstori şi plugari, al moşului Bucur, - spune Nicolae Iorga în Istoria Bucureştilor - de unde vin moşia lui şi coborâtorii lui, Bucureştii, localitatea însăşi nefiind decât moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş care este Bucur. Aici Dâmboviţa este largă şi pe vremuri ea făcea pe amândouă malurile sale ochiuri de ape, care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor. Nu este o singură înălţime, ci pe malul de sud mai multe dealuri se înşiră, de la al Radului Vodă până la al Spirii, al Mitropoliei şi la părţile ridate de către Cotroceni. Rezistenţa se putea face, prin urmare, din mai multe părţi, cum, în cursul timpului, lupte s-au şi dat pe aceste puncte mai înalte. Dar înfăţişarea acestor locuri mai avea o înlesnire pentru aceste scopuri defensive la Cotroceni, al cărui nume chiar înseamnă un loc unde se «cotroceşte» (n.r. adăposteşte) cineva, era pădure. De jur împrejur se întindea codrul, care păstra numele Vlăsiei de odinioară şi din care şi până astăzi au rămas pâlcuri, care neapărat au trebuit să fie curăţate. Aceasta fără a mai pomeni de lacurile semănate în dreapta şi în stânga, care formau prin ele însele o cingătoare defensivă pentru oraşul ce rămânea să se întemeieze şi pentru cetăţuile menite să-l apere“, aşa descria aşezarea geografică a Capitalei noastre marele istoric Nicolae Iorga.

Legenda lui Bucur

Conform tradiţiei, întemeierea oraşului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alţii pescar, boier sau haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiţii este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner. A apărut chiar şi o legendă. Dâmboviţa, fiica unui pădurar sărac, ştia toate secretele, toate potecile şi cărările pădurii în care locuia alături de tatăl ei. Bineînţeles că într-o zi, prinţul Munţilor se rătăceşte prin pădure. Întâlnind-o pe Dâmboviţa, îl ajută, dar prinţul, constantând „frumuseţea şi gingăşia“ ei, a cerut-o de nevastă. Dâmboviţa, fată sfioasă şi fidelă, recunoaşte că şi-a făgăduit mâna lui Bucur, ciobanul din vecinătatea pădurii. În semn de mulţumire pentru ajutorul primit, prinţul i-a oferit atunci fetei un cuţitaş şi o sfârlează de lemn care îndeplinea orice dorinţă. Venind la Bucur, Dâmboviţa, şi dorind să-i dovedească ce mult îl iubeşte şi că i-a fost fidelă, a înfipt cuţitul într-o stâncă, de unde a tâşnit un izvor de apă, pe care l-a botezat Dâmboviţa. Iar împreună cu iubitul său, au format un sătuc la marginea pădurii, pe malul izvorului, după numele ciobanului Bucur, bineînţeles. Despre existenţa lui Bucur aduce mărturie şi vechea bisericuţă aflată lângă Mănăstirea Radu Vodă, care poartă denumirea de „biserica lui Bucur“ şi care a fost paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii.

O altă tradiţie, din secolul al XVI-lea, îl consideră pe Negru Vodă ca întemeietor al Bucureştiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Ţara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410, Bucureştiul este numit „Cetatea noastră“.

Radu cel Frumos alege Bucureştiul ca reşedinţă

Dar prima atestare documentară a Bucureştiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie domnitorul Vlad Ţepeş scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de proprietate al unor locuitori, mici feudali. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 şi se păstrează în Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Şuţu. Vlad Ţepeş a locuit, patru din cei şase ani de domnie, „în cetatea Bucureşti“, preferându-l reşedinţei din Târgovişte. La 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, decide ca Bucureşti să fie una din reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti. În timpul domniei sale, 18 din cele 25 de documente au fost emise din Cetatea de Scaun Bucureşti. Aceştia au fost promotorii ridicării Bucureştiului la rang de capitală. Mai mult, Mircea Ciobanu ridică un palat domnesc, numit mai târziu Curtea Veche, între 1558-1559, unde se construieşte şi o biserică. În 1562 se ridică şi Biserica „Sfântul Gheorghe“, cunoscută ca „Sfântul Gheorghe“ - Vechi.

De acum, oraşul se dezvoltă continuu, cu mici întreruperi, când este preferat altei aşezări, în speţă Târgovişte. Din secolul al XVII-lea se întinde şi pe malul drept al Dâmboviţei, în partea de vest ajunge până în zona Cişmigiului, iar la est până la actuala Cale a Moşilor. În 1573, Alexandru al II-lea Mircea înfiinţează la Mănăstirea Plumbuita prima tipografie din Bucureşti. Mihai Viteazul devine domn al Ţării Româneşti în septembrie 1593, iar un an mai târziu începe lupta antiotomană, când la 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci. Oraşul primeşte o nouă faţă prin Sinan Paşa, care sapă un şanţ lat şi adânc de şase metri în jurul lui. Din păcate, multe din biserici au devenit moschei. La retragerea turcilor din Bucureşti, în octombrie 1595, oraşul este prădat şi incendiat.

La 200 de ani de la atestare, Bucureştiul înfloreşte

În perioada prefanariotă, domnitorul Radu Şerban construieşte în 1631 podul Şerban Vodă şi amenajează heleşteul Şerban Vodă (astăzi parcul Carol). Mănăstirea Radu Vodă este construită de Radu Mihnea, în jurul căreia apar câteva prăvălii. Matei Basarab aduce prosperitate oraşului, reface Curtea domnească, se ridică Mănăstirea Târnov, dar mută în 1640 capitala înapoi la Târgovişte. Oraşul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655, a incendiului din 1658, prădat de tătari în 1659 şi de secetă şi foamete în 1660.

Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti în 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica. Acum apar marile hanuri, se ridică biserici şi ateliere meşteşugăreşti pe Şelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani. În 1679 domnitorul Şerban Cantacuzino întemeiază prima şcoală românească, „Şcoala domnească de la Mănăstirea Sântul Sava“ din Bucureşti şi începe ridicarea Mănăstirii Cotroceni în vestul Capitalei. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se construieşte Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei). Spătarul Mihai Cantacuzino fondează Spitalul Colţea în 1695 şi Biserica Colţea, iar în 1699 ridică Biserica Fundenii Doamnei.

În timpul fanarioţilor (secolul al XVIII-lea), Bucureştiul s-a aflat sub influenţa orientală. Coordonatele Bucureştiului sunt fixate în 1716 - 44°22â latitudine nordică şi 43°48â longitudine estică - de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului. Mănăstirea Văcăreşti, în stil brâncovenesc, considerată cel mai mare complex arhitectonic mănăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei, a fost ridicată tot acum de Nicolae Mavrocordat. Mai apar şi Bisericile Creţulescu, Stavropoleos şi „Domniţa Bălaşa“.

Războiul ruso-turc (1768-1774) aduce ruşii în Bucureşti de două ori. Între 1769-1770 şi 1770 (toamna) - 1775. Militarii ruşi au făcut şi un plan al Bucureştiului, păstrat la Moscova, din care deducem că limita Bucureştiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudeşti. Primele cişmele publice apar în 1779. Conform recensământului din 1798, Capitala avea 6.006 case şi 30.030 locuitori.

În 1859, Bucureştiul devine capitala României

La începutul secolului al XIX-lea se construieşte Hanul lui Manuc. Peste patru ani, în 1812, se va semna Tratatul de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia. Oraşul este invadat de armatele lui Tudor Vladimirescu în 1821, ţinându-se aici mai multe lupte. În timpul Revoluţiei de la 1848, pe 13 septembrie, pompierii şi alte trupe se opun forţelor turceşti în lupta din Dealul Spirii. Dar revoluţia este înfrântă, trupele turceşti ocupând oraşul. Începe o perioadă de dublă ocupaţie, rusească şi turcească, care va dura până în aprilie 1851. Teatrul Naţional este inaugurat la 31 decembrie 1852, pentru ca peste 2 ani să se inaugureze şi Grădina Cişmigiu. Şi, mai important, în 1857, Bucureştiul este primul oraş din lume care introduce iluminatul cu petrol lampant. După Unirea principatelor, în 1859, Bucureştiul devine capitală, cu reşedinţa domnului Alexandru Ioan Cuza în Palatul de la Podul Mogoşoaiei. La 24 ianuarie 1862 se deschide primul Parlament al României.

Piatra cubică prezentă şi astăzi pe unele artere bucureştene înlocuieşte bolovanii de râu în 1860. Prima linie de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, precum şi Gara Filaret, prima gară din Capitală, se inaugurează în 1869. În decembrie, acelaşi an, se inaugurează Universitatea Bucureşti. Între 1880-1883 se amenajează cursul Dâmboviţei, i se adânceşte albia şi se asanează lunca. Anul 1882 aduce şi lumina electrică. Prima instalaţie intră în funcţiune la Palatul Regal din Calea Victoriei, de unde este alimentat şi Palatul Cotroceni, apoi urmează Teatru Naţional şi Grădina Cişmigiu. Prima linie telefonică de stat apare în 1884. Peste nouă ani îşi începe activitatea Foişorul de Foc, utilizat ca post de pompieri şi rezervor regulator pentru reţeaua de alimentare cu apă a oraşului.

Anul 1909 aduce prima sală amenajată pentru reprezentaţii cinematografice la Cinema Volta, pentru ca peste 19 ani Radiodifuziunea să transmită în mod regulat emisiunile pe unde medii, apoi şi pe unde scurte. Din beton armat şi granit se face Arcul de Triumf, între 1935-1936. La 8 iunie 1938, în Parcul Naţional Carol II (acum Herăstrău), la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii. Peste doar zece ani Aeroportul Băneasa îşi începe activitatea.

În timpul comuniştilor, Capitala suferă mai multe schimbări, clădiri vechi sunt demolate, biserici mutate sau, mai rău, rase pe de faţa pământului, doar pentru că stăteau în calea marelui plan urbanistic al conducătorilor politici de atunci. Mare parte din arhitectura actuală a oraşului este moştenire a epocii comuniste.

Locuitorii Bucureştiului până la 1459

Încă din epoca paleolitică găsim aici aşchii tăioase din cremene, un „nucleu“ de silex descoperite pe malul Lacului Fundeni, cariere de nisip în Pantelimon. Până la 1800 î.H., conform descoperirilor arheologice, au existat oameni în cartierele de azi: Dudeşti, Lacul Tei, Bucureştii Noi, Giuleşti-Sârbi, Mihai Vodă etc. În urma săpăturilor efectuate în cartierul Tei se atestă urmele unor aşezări, datate 1800-800 î.H., despre care se presupune că ar fi din epoca bronzului. Cultura Dudeşti a fost prezentă pe malul Lacului Cernica şi Fundeni, cultura Boian s-a găsit la Glina, Dudeşti, Căţelu, Bucureştii Noi, Giuleşti, Dealul Spirei, Pantelimon. Tot din perioada Boian s-a descoperit la Cernica una dintre cele mai mari necropole din Europa. Din perioada culturii Gumelniţa s-au găsit aşezări la Glina, Jilava, Măgurele, iar la Chitila s-a descoperit o brăţără de aramă, cu capete în formă de şarpe. Din cultura Tei avem securi de bronz, cuţite, ace, vârfuri de săgeţi, care coincide şi cu începutul culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s-au descoperit două aşezări cu zece bordeie şi şase locuinţe de suprafaţă. Sub Mănăstirea Mihai Vodă s-au descoperit: cuptoare de ars oale, ceşti dacice, cosoare, râşniţe rotative, o monedă din timpul împăratului roman Galienus. În cartierele Herăstrău, Radu Vodă, Dămăroaia, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, în Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci au fost descoperite urmele mai multor aşezări geto-dacice şi o presupusă reşedinţă a lui Burebista.

Aici au existat şi populaţii dacice cu goţii şi sarmaţii de ramură alanică, care atestă şi faptul că existau relaţii cu romanii. În secolele X-XIV urme de aşezări s-au găsit pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit şi încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu la Pipera, în Bucureştii Noi, în Piaţa de Flori. În secolele III-X au fost descoperite câteva locuinţe dacice, chiar daco-romane, la Bucureştii Noi, Tei, Militari, precum şi nişte unelte, ceramică, obiecte de podoabă, monede, găsite la Crângaşi, Ciurel, Fundenii Doamnei, Băneasa, Străuleşti, care dovedesc existenţa omului în zonă şi după retragerea administraţiei şi armatelor romane din Dacia. La Curtea Veche, Băneasa, Ciurel, Dămăroaia, Colentina, se descoperă vestigii din perioada de cristalizare a societăţii feudale.