Expresivitatea discretă a lui Ion Dumitriu

Ar fi împlinit în această primăvară 70 de ani, dar a plecat dintre noi în toamna lui 1998. O viaţă scurtată prematur, dar în intervalul căreia artistul a dat ce era mai bun din el, creând discipoli, atrăgând admiraţia publicului larg şi respectul criticilor de artă. Ion Dumitriu este un reper al artei noastre plastice contemporane, pe care-l aşezăm oricând alături de un Câlţia sau, bunăoară, Paştina.

În toamna anului trecut, Galeria Dialog de la Primăria sectorului 2 a găzduit o expoziţie reprezentativă a regretatului artist. Curator a fost ca întotdeauna neobosita Ruxandra Garofeanu, care s-a ocupat de selecţia lucrărilor pentru a le înlesni celor care vizitau expoziţia un contact intens cu opera lui Ion Dumitriu, cel care poate fi aşezat între Ştefan Câlţia şi Horia Bernea sau între Gheorghe I. Anghel şi Horea Paştina. La vernisaj au vorbit atunci un critic de notorietatea lui Pavel Suşară şi un romancier de anvergura lui Bedros Horasangian. Ion Dumitriu nu poate fi descris prin cuvinte, deoarece opera lui este chintesenţială, maxim comprimată, nu face concesii explicativului. Este de aceea ceva unic şi tocmai din acest motiv apropierea de tablourile lui presupune din partea celui care face aşa ceva fie o disponibilitate nativă remarcabilă, fie o cultură în domeniul artelor plastice de mare extensie. Nu ne încadrăm în nici una din aceste categorii, dar intuim ce înseamnă arta lui Ion Dumitriu. După cum spunea un critic tânăr, Mihai Plămădeală, el a folosit universul rural nu într-un mod naiv pitoresc etnografic, ci dimpotrivă, mergând parcă pe linia care a condus la crearea Muzeului Ţăranului Român, a decupat fiecare obiect care formează acest univers, pentru ca printr-o asemenea individualizare să poată identifica sensuri şi semnificaţii simbolice de o deosebită expresivitate. Expresivitatea discretă este marca acestui univers, care nu a vrut să epateze, deşi avea toate însuşirile pentru a face aşa ceva, dar nici nu a vrut să se resemneze într-o banalitate stearpă.

Opera sa, prin urmare, este vie şi austeră, evitând expresionismele facile, dar tensionând la maximum desenul din spatele căruia ţâşneşte flacăra unei idei biruitoare. Casele sale, peisajele, ţarinele, răsadurile sunt tăiate parcă cu un stilet de foc şi urcă ireversibil spre arhetip. Prispa ţărănească în opera sa nu se limitează la o simplă şi precară materialitate, ci vizează înălţimi ameţitoare. Aceasta nu înseamnă că el eludează terestrul şi, aşa cum procedează maeştri ca Paştina, Nicodim sau Gherasim, face din elementele pământeşti adevărate trambuline, spre cucerirea unui orizont metafizic. Vedem astfel un arbore, dar gândul se şi duce spre axix mundi, spre coloana care ţine cerul şi-l uneşte de pământ. Lucrările au o cinetică aparte, sunt dinamice, dar şi ancorate într-un fel de materie primordială, de unde nu le poate smulge nici o tălmăcire facilă. În faţa operei sale, vocile neaveniţilor tac şi parcă şi acestora li se face ruşine de platitudinile pe care le-ar putea îndruga. Ion Dumitriu, cum spuneam, impune respect şi nu se lasă terfelit de comentarii superficiale. Dur în tot ce a făcut, dar în acelaşi timp tandru; încleştat, dar şi serafic; tenace, dar şi graţios, el a dus arta la un punct inimaginabil, întrucât a diafanizat ceee ce este menit să rămână opac. Expoziţia retrospectivă din toamna anului trecut a însemnat un eveniment în viaţa simezelor noastre. A trecut, fireşte, cum trec toate, dar amintirea acelui moment a rămas întipărită în memoria celor care vor să distingă între perisabil şi adevărata artă. Dacă ar mai fi fost acum în viaţă, Ion Dumitriu s-ar fi aplecat asupra acestor cuvinte şi dintr-o respiraţie, ca o adiere, le-ar fi şters. Ar fi lăsat pagina albă asupra căreia s-ar fi proiectat umbra fiinţei sale unice învăluită de visele şi visările fiecăruia dintre noi.