Hamlet de-a lungul timpului

Cine nu ştie de Hamlet? Şi în acelaşi timp câţi sunt aceia care pot să-l evoce cu adevărat pe melancolicul prinţ? Miza celebrei piese de teatru a preocupat generaţii succesive pentru diferite puneri în scenă, dar mai târziu şi pentru ecranizări de excepţie.

Scriu aceste rânduri având în minte două "chipuri" ale celebrului personaj asumate la noi de un actor din anii â20 ai veacului trecut, Ion Manolescu, şi în spaţiul britanic universal, de faimosul Lawrence Olivier. Amândouă versiunile sunt exemplare prin ceea ce acum numim cu nepermis dispreţ tradiţionalism. Versiunea propusă de Sir Lawrence nu-şi îngăduie nici un rabat de la linia clasică a piesei şi nu inovează prosteşte. După valuri de plictiseală şi cinism care au depus în sufletele noastre un ersatz nociv, nimic nu pare mai scandalos decât imaginea legendarului prinţ ţinând în mână tigva lui Yorick şi meditând cu voce tare asupra deşertăciunii vieţii. Aşa ceva pentru un spirit iconoclast este de-a dreptul inacceptabil. Din acest motiv, Hamlet, ca toată opera shakesperiană şi în general ca toată literatura mare a lumii, a fost supus unor periodice relecturi, revizuiri şi reevaluări care s-au constituit în tot atâtea corecţii. Hamlet a fost de-a lungul timpului revizuit din iluzia că în felul acesta ajunge să fie modernizat. În realitate a fost minimalizat, ceea ce e foarte grav. Din fericire, scena românească de după război, dar şi dintotdeauna, nu a excelat într-o asemenea tentativă. Ironia face ca şi cenzura autorităţilor comuniste să fi jucat un anumit rol şi să ne ferească de anumite excese. Doar că jucând tot timpul Hamlet în acelaşi fel rişti să-l acoperi de un praf care până la urmă sufocă vocile şi gestualitatea piesei. Ceea ce comuniştii şi voiau, tocmai ca să nu ne mai gândim la moarte şi la lumea de dincolo. Acesta este aşadar celălalt risc de care un regizor modern în sensul bun al cuvântului ştie să se apere. De aceea, fiindcă am avut regizori buni, punerile în scenă de la noi sunt fără cusur. Uneori criticate, dar în primul şi în primul rând apreciate, ele au scos în evidenţă un Hamlet care nu este în nici un caz "contemporanul nostru", după faimoasa sintagmă a lui Kott, dar nici nu e ceva bătrânicios şi plicticos, Hamlet de manual marxist. De la Vlad Mugur - care a şi avut la vremea respectivă necazuri cu autorităţile pentru viziunea sa, şi Tompa Gabor până la Liviu Ciulei şi Al. Tocilescu, directorii de scenă au şlefuit imaginea personajului pentru a o face cât mai convingătoare. Apoi protagoniştii, de la evocatul Ion Manolescu până la Ştefan Iordache, Ion Caramitru şi Adrian Pintea, l-au încarnat în datele sale principale pe nefericitul prinţ. Dar de unde pleacă nefericirea lui? Hamlet este nefericit ca arhetip uman care se cuvine regăsit în orice timp istoric. El nu depinde de nici un context social politic, şi nici chiar de fluctuaţiile de ordin psihologic, deoarece drama sa are caracter eminamente metafizic şi se poate manifesta cu aceeaşi exaltare indiferent de vremea în care trăieşte. Hamlet poate să apară şi în Renaştere, şi în Baroc, şi în modernitate, şi în postmodernitate. Avem un Hamlet la fel de viu şi în comunism, şi în fascism, şi în capitalism. Pentru sufletul lui care tânjeşte spre libertatea supremă, cojile sistemului politic nu prezintă importanţă. Hamlet va fi fost duşmanul atât al lui Hitler, cât şi al lui Stalin, dar în egală măsură îi va fi sfidat pe Reagan, Kennedy sau Obama.

Misterul Septentrionului

Mă gândeam la modelul oferit nouă de Lawrence Olivier. Acela, după părerea mea, este Hamletul absolut. Aristocratul britanic a contopit în viziune regizorală şi actoricească tot ce considera el atunci că este Hamlet. Mulţi cred că doar englezii pot face un Hamlet adevărat. Este o exagerare. Şi ruşii, propunându-l pe Smoktunovski, ne-au oferit un Hamlet romantic, slav, de cea mai bună calitate. Dar am văzut anul trecut la Craiova că personajul lui Shakespeare poate fi înţeles şi redat foarte bine de actori şi regizori din spaţiul balt. De aceea consider că e o greşeală de-a face din Hamlet un fel de proprietate a britanicilor. Danemarca sa nu este însă nici aceasta din prezent, ci un teritoriu misterios al Septentrionului, unde comunicarea dintre lumi se poate face cu uşurinţă pentru a restabili ordinea mare a universului. Nu am suferit viziunile psihanalitice de care au abuzat anumiţi regizori. Întâlnindu-se cu duhul tatălui său, prinţul nu se vede pe sine, ci chiar are contact cu ceva obiectiv sau măcar transsubiectiv, entitate din celălalt tărâm, al cărei mesaj vizează regatul danez. Aşadar, Festivalul Shakespeare de la Craiova a fost un reper pentru a-i convinge pe toţi că în România Hamlet a fost mereu la mare cinste. Să ni-l amintim bunăoară pe diplomatul Marcu Beza din anii â20 ai secolului trecut, care a conferenţiat la Londra tocmai pe marginea acestui subiect, vorbind despre felul cum încă de pe atunci Shakespeare era iubit la noi. Sau iarăşi să ne amintim de faptul că tot în acei ani teatrele noastre donau sume de bani pentru reconstrucţia teatrului de la Stratford upon Avon. În Hamlet şi-a încercat puterile şi Mel Gibson - aproape incredibil - în regia lui Franco Zefirelli, alături de Alan Bates şi Glen Close. Ca să nu mai vorbim de Kenneth Branagh, celebru prin versiunea sa! Pericolul, cum am spus, este minimalizarea. Indiferent cum îl vezi pe Hamlet, ai datoria să te ridici la înălţimea mizei sale. Restul nu mai e tăcere, ci talent.