Opera maicii Teodosia (Zorica) Lațcu, reeditată la Galați

La împlinirea a 109 ani de la naștere și la 36 de la plecarea la cele veșnice a maicii Teodo­sia Lațcu, Editura Arhiepiscopiei Du­nării de Jos a tipărit volumele de poezie pe care Zorica Lațcu le-a publicat în timpul vieții: „Insula albă”, apărută inițial la Editura Dacia Traiană, Sibiu (1944); „Osana luminii”, Editura Episcopiei Române, Cluj-Napoca (1947), și „Poemele iubirii”, Tipografia Colegiului Popular „N. Bălcescu”, Craiova (1948). Demersul s-a bucurat de binecuvântarea Înaltprea­sfin­ți­tului Părinte Arhiepiscop Casian și a fost posibil grație efortului mo­na­hiilor de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din comuna gălă­țeană Tudor Vladimirescu.

Volumele poetei Zorica Lațcu, devenită ulterior monahia Teodosia Lațcu, reproduc fidel, inclusiv la nivel grafic, edițiile antume. Tocmai pentru că s-a dorit reeditarea anastatică a volumelor, acestea nu au integrat și informații biografice, prefețe sau aprecieri critice. „După cum se știe, maica Teodosia a scris foarte mult și după anul 1948, însă condițiile istorice neprielnice nu au mai permis ca aceste versuri să vadă lumina tiparului. Abia după Revo­luție și, din păcate, după trecerea sa la Domnul, au apărut volume de tip antologie care au inclus atât poezii din volumele antume, cât și versuri inedite, preluate din manuscrisele care au circulat clandestin în perioada comunistă. Aceste antologii sunt însă un produs subiectiv - rezultatul unei selecții estetice și ideatice proprii îngrijitorilor de ediții -, care nu reflectă neapărat intenția inițială a autoarei. Mai mult, nici măcar cele trei volume apărute în timpul vieții, concepute de însăși maica Teodosia dintr-o perspectivă unitară, nu au mai fost republicate ulterior în formă integrală, multe poezii fiind omise din diverse motive”, a declarat pentru Ziarul Lumina istoricul George Enache, implicat în procesul editorial, împreună cu monahiile obștii amintite.

„Aceste volume invită la o întâlnire nemediată cu maica Teodosia. Un fotoliu confortabil, o carte nouă care poartă în ea duhul de altădată - coperta volumului Osana luminii fiind concepută de Sfântul Arsenie de la Prislop - și lectura unor poezii ce îmbină într-un mod unic emoția omenească, simțirea duhovnicească și întâlnirea dintre Dumnezeu și creația Sa prin dragoste. Nu este vorba nici despre sentimentalism, nici despre teologie scolastică, ci despre o experiență ființială care îl apropie pe om de Creator. Poezia maicii Teodosia nu are nevoie de explicații secundare: ea este cheia care deschide sufletele pentru a experimenta dragostea lui Dumnezeu”, a mai spus George Enache.

Zorica Lațcu s-a născut la 17 martie 1917. În perioada 1936- 1940, a urmat studii de limbi clasice și franceză la Universitatea din Cluj-Napoca, a lucrat la Institutul Român de Lingvistică din același oraș, unde a colaborat la realizarea „Dicțio­na­ru­lui Limbii Române” al Academiei Române, coordonat de Sextil Puș­ca­riu. Începând cu 1941, a început să publice poeme în revista „Gândirea”. La îndrumarea Sfântului Părinte Arsenie de la Prislop, poeta a in­trat în obștea Mănăstirii Vladi­mi­rești, Galați.

Începând cu 1941, a început să publice poeme în revista „Gândirea”. La îndrumarea Sfântului Părinte Arsenie de la Prislop, poeta a in­trat în obștea Mănăstirii Vladi­mi­rești, Galați. Nici maica Teodosia n-a scăpat de prigoana comunistă. În noaptea de 30 martie 1955, autoritățile statului au arestat  mai mulți viețuitori de la Mănăstirea Vla­di­mirești, printre care și pe maica Teodosia. Cu toții erau acuzați de protestele exprimate mai ales de părintele Ioan Iovan cu privire la încălcarea de către regimul comunist a libertății de credință.

Maica Teodosia a fost închisă la Galați și anchetată dur timp de mai bine de o lună de zile, în ciuda faptului că medicii o diagnosticaseră cu „distonie neurovegetativă”. A fost lovită grav peste față, fiindu-i dislocată mandibula. La sfâr­șitul anului 1955, ea s-a îmbolnăvit grav de TBC, iar în februarie 1956, Zorica Lațcu a fost trimisă la spitalul din cadrul Penitenciarului Văcărești, pentru tratament. Lotul din care făcea parte și maica Teodosia a fost judecat fără ea, referatele emise de medicii de la Văcărești arătând că pacienta nu era transferabilă, suferind de TBC ganglionar și enterocolită.  În iulie 1956, medicii au stabilit că maica Teodosia suferea de „coree” (mișcări involuntare, neregulate, imprevizibile ale organismului).

În aceste condiții, s-a decis ca, până la pronunțarea unei sen­tințe, maica Teodosia să fie pusă provizoriu în libertate. Din august 1956, ea a locuit în comuna Gurgueți, din județul Brăila, împreună cu maica Silvestra și sora Virginia, care au avut grijă de ea, după cum spune istoricul George Enache. În cele din urmă, procesul nu s-a mai judecat la Constanța, ci, la 19 iunie 1957, Tribunalul Militar București a decis că maica Teodosia se făcea vinovată de „delict de agitație publică”. Această infracțiune, fiind am­nistiată prin Decretul 421/1955, maica Teodosia a fost pusă, oficial, în libertate. În februarie 1990 a putut reveni în Mănăstirea Vladimirești, reînființată, la câteva luni părăsind lumea aceasta.