Originea unui cuvânt ce reflectă esența creației umane

Lămurirea termenului gând a rămas ca o datorie neîmplinită la cererea regretatului, iubitor al limbii și culturii române, filosoful Constantin Noica. Răspund acum, după aflarea materialului necesar rezolvării originii acestui cuvânt, care reflectă esența creației umane din Antichitate până astăzi. Amintesc răspunsul dat de filosoful solitar, Noica, cu ocazia celor „Trei cuvinte reținute de UNESCO”: „Se poate vorbi românește în noutatea lumii. Se poate vorbi românește și în frumusețea ei. Dar ceilalți, de altă limbă, n-o știu, pentru că noi înșine nu am știut să le-o spunem”.

Dacă în Dicționarul Academiei Române (DA, 1934), cunoscut și sub numele de Dicționarul lui Sextil Pușcariu, se sugerează o etimologie slavă care ar sta la baza celor două cuvinte, românescul gând și maghiarul gond, în Dicționarul Explicativ (DEX), înțelesul etimonului este simplificat, apărând ca etimon sigur din magh. gond. Trebuie să plecăm în primul rând de la faptul că, în limba română, vocabula gând are cel puțin 12 sensuri, care se realizează mai ales în construcții cu diferite verbe care le fixează sensul, deci în ceea ce numim locuțiuni verbale.

Sensuri ale cuvântului gând

Cuget, în expresii realizate cu verbele „a fi”, „a sta”, „a purta” cu gândul, și cu același sens sunt folosite și verbele „a fura”, „a cuprinde” cu gândul, expresii în care mai pot fi folosite frecvent și verbele „a se zbate”, „a se frământa”cu gândurile. Verbul „a paște” are o conotație specială, de asiduitate sau permanență, în sintagma îl paște gândul, adică gândul ce l-a cuprins este prezent tot timpul. Vocabula gând este folosită și adverbial în expresia ca gândul, folosită mai ales în literatura populară, „foarte repede”.

Idee, inspirație, un sens realizat în construcții cu verbele, „a-i veni”, „a-i da”, „a-i trăsni”, „a-i pocni”, „a-i plesni” omului prin minte sau cap, verbe care sugerează ideea de lovire pentru „a penetra”, „a pătrunde” rapid, o nuanță care trebuie bine reținută în conexiunea cu vocabula arhaică, care stă la originea cuvântului românesc.

Inspirație, imagine mentală, sens realizat în construcții cu verbele a purta, a pune cu gândul... intenția de a realiza ceva;

Reflectare, stare meditativă, în expresii construite cu verbele: a sta, a ședea, a rămânea, a cădea pe, a fi dus, a fi purtat de gânduri;

Șovăire, ezitare, sens: prezent în locuțiunile verbale a sta pe (învechit, în, la…) gânduri;

Îngrijorare, grijă, a fi îngrijorat, în locuțiunile verbale: a-și face gânduri, a pune pe gânduri, a intra la gânduri, a băga pe cineva la gânduri, sau în gânduri, a se lua de gânduri, a-i sta cuiva gândul la;

Presimțire, prevestire, a presimți ceva, în locuțiunile verbale: a avea în gând, a pune în gând, a-i spune sau zice gândul (inima), a-l stăpâni gândul că;

Minte, gândire, în construc­ția cu complementul intern: nici cu gândul n-a gândit, a-i fi cuiva în gând, minte, cap, a-i da cuiva prin gând„a-și aminti”,construit cu antonimul a scoate ceva din gând, minte, cap „a renunța”; (învechit) a ieși din gând „a uita”, prin extensie, astăzi, a ieși din minte, minți,„a înnebuni”;

Intenție, plan, țel, în sintagmele: cu gând să, a avea gând sau de gând, dar și cu forma negativă, a nu avea de gând, nici gând „a nu avea intenția”, (învechit) a-i fi cuiva gândul să, a-i pune cuiva gând rău, „a plănui”. Prin extensia sensului, hotărâre, în locuțiunea verbală a-și pune în gând, minte, cap;

Credință, convingere, hotărâre în sintagmacu gândul că, sau îi stă în gând;

Dorință, voie, bun plac al cuiva, în sintagma a fi după (sau pe) gândul cuiva, cu negația a-și lua gândul de la ceva, a renunța.

Origine eronată

Dacă comparăm sensurile din limba română cu cele din limba maghiară, despre care se crede că ne-a dat termenul, vom vedea că această teorie este cu totul eronată. În cele două dicționare maghiare, Dicționar istoric-etimologic al limbii maghiare (DIELM) și Erdely magyar szotortenety tar (Dicționar istoric al lexicului maghiar din Transilvania-DILMT), nu găsim nici o expresie, ci doar cinci sensuri.Analizând cu atenție cuvântul românesc gând și verbul a gândi, încomparațiecu gond, presupusul etimon, originar deci din limba maghiară, se poate vedea dife­rența uriașă, cu totul edificatoare în ceea ce privește semnificația sensurilor din limba română și semnificațiile sensurilor din limba maghiară.

În cele două dicționare maghiare, menționate mai sus, cuvântul gond are doar cinci sensuri: grijă (atestat în 1372, 1448); îngrijire, a avea grijă de cineva, asistență (atestat 1474); gândire (atestat 1525); atenție, băgare de seamă (atestat 1585) cu sinonimul gondossag; necaz, rău (atestat 1784), sinonim baj.

În privința etimologiei, autorii DIELM recunosc faptul că nu pot face o trimitere la limbile iraniană, mongolă sau turcă, un refugiu fără temei aplicat cuvintelor de origine europeană. În DILMT, sensurile și ordinea lor sunt aceleași, dar apare și o modificare interesantă ca sens, gond însemnând „lucru”, „treabă”, și nu gând.

Credem că este suficientă parcurgerea coloanelor din Dicțio­narul Academiei pentru a se vedea absurditatea soluției etimologice din DEX, soluție preluată din alte dicționare ale înain­tașilor noștri, lexicografi.

Forme ale unui singur idiom

La baza celor două cuvinte, gând și gond, se află o formă arhaică autohtonă, păstrată și în limba greacă veche, pe care o menționează lingvistul Walter von Wartburg (Evolution et structure de la langue francaise, Berlin, 1934, p. 1), când eviden­țiază similitudinile limbilor europene. Autorul subliniază apar­te­nența lor la idiomul indo-euro­pean comun, limbile actuale fiind doar evoluții sau forme noi ale unui singur idiom. Substratul etnic al fiecărei limbi romanice este vizibil în anumiți termeni ce au definit o formă de civilizație, un anumit aspect al vieții economice (agricultură, viticultură, păstorit, navigație, pescuit etc.).

Mediterana, ca zonă arhaică de civilizație (pelasgă, etruscă, miceniană, greacă), a păstrat numeroase elemente arhaice pe care le găsim în limbile romanice (italiana veche, franceza veche, provensala și româna medievală).

Trebuie menționată contri­buția excepțională a marelui ­lingvist Walther von Wartburg, romanist de origine elvețiană (1888-1971), un lexicograf de excepție care a ținut cont de civilizație, în cazul de față de civilizația marină arhaică, nu numai de la Marea Mediterană, ci și de civilizația de la Marea Neagră și de la gurile Dunării, amintind mai ales influența mare a coloniilor grecești, mențio­nate încă din secolele VI, V î.H., în toată Dobrogea.

Termen arhaic

Etimonul îl găsim în dicțio­narele medievale, preluat din lim­ba greacă, γομφος, ου, ο cu sensul „pană”, ­„pi­ron”, „cui mare”, folosit la asamblarea părților componente ale unei ambar­ca­țiuni; alături de substantiv este menționat și verbul γομφοω „a uni ­la­olaltă”, a ­strân­ge prin folosirea cuielor mari sau piroanelor de lemn sau fier; (prin extensie) a construi o navă; 2. „a lega”, „a asambla”, „a face conexiuni”. Termenul s-a păstrat și în neogreacă cu sensul arhaic, „cui”, „piron” de lemn sau metal. Vocabula se găsește în limbile franceză, gond, italiană, gondo, dar și în forma (învechită) gonda - „un fel de barcă”, de unde s-a născut „gondola”, iar în provensală este forma gofon, și în română gând/gândi, unde predominantă este ideea de alcătuire, de urzeală, de construcție a unui obiect, care se realizează cu un instrument ascuțit la vârf, care pătrunde prin lovire. Sensul e folosit figurat în locuțiunile verbale, a-i pocni, plesni, trăsni prin gând, minte sau cap.

Mulțimea expresiilor, a locu­țiunilor verbale din limba română atestă cu prisosință că acest termen este arhaic, iar vecinii noștri maghiari l-au împrumutat din limba română. În greaca bizantină este atestat și substantivul γομφωτηρ (gomfoter) ca nume de agent „constructor de ambarca­țiuni”.

Iată cum semnificația primară a dat, prin asociere și extensie în limba română, o multitudine de sensuri și expresii, realizate prin locuțiunile verbale care, la rândul lor, explică vechimea și bogăția limbii, dar și spiritul creator al poporului român. Sensul primar al obiectului, necesar în orice construcție sau îmbinare, a dispărut, fiind înlocuit cu forme noi, „cui”, „piron” etc.

Acest mod de a prezenta, prin analiza cuvintelor, cultura dezvoltată de-a lungul mileniilor pune în valoare procesele semantice, așa încât gândul și gândirea au rămas să definească astăzi, în limba noastră înțe­leaptă, ideea, cugetarea, necesară înainte de a porni orice acțiune creatoare. (Aurelia Bălan-Mihailovici este autoarea volumului „Dicțio­nar onomastic creștin. Repere etimologice și martirologice” și a mai multor cărți, care astăzi împlinește o ­venerabilă vârstă).