„Cât mai sunteți, cât mai sunt, mângâiați-i pe părinți!”

2023 este Anul omagial al persoanelor vârstnice, al bunicilor și al străbunicilor noștri. La orașe sau la sate, în casele și în curțile lor, pe vârf de munte, păstorind mioare sau pe câmpuri aurii, mulțumind lui Dumnezeu pentru spicele bogate, pe paturi de spitale sau în azile, în biserici, rugându-se pentru fiii și nepoții lor, îi întâlnim pe cei despre care marele nostru poet Adrian Păunescu afirma în poemul ,,Repetabila povară”: ,,De sunt tineri sau nu, după actele lor,/ Nu contează deloc, ei albiră de dor./ Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,/ Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!...”

Și dacă tot suntem pe tărâmul fermecat al stihului, nu pot să nu-mi amintesc de două poezioare pe care mi le recita bunicul meu și pe care le învățase în închisoare de la colegul său de celulă, Vasile Militaru. „Șase pui și-o biată mamă” este poezia emoționantă a unor pui de rândunică, pentru care mama se jertfise să le fie bine, să-i crească frumoși și sănătoși. Îmbolnăvin­du-se, puii au promis că zilnic îi vor aduce câte un bob, dar, după un timp, fiecare sperând că fratele îi aduce bobul salvator, au uitat-o pe „cea mai sfântă mucenică”, lăsând-o să moară în singurătate. E o poezie potrivită tuturor vremurilor, căci și azi, ca și ieri, multe mame-mucenițe sunt uitate de fiii lor rătăcitori, amnezici sau ajunși domni.

Cea de-a doua creație a lui Vasile Militaru, care-mi ridică din negura amintirilor imaginea bunicului, este poezia „A venit aseară mama”. Emoționanta imagine a întâlnirii fiului cu mama rămasă văduvă, smerenia, simplitatea, grija și generozitatea femeii simple de la țară, bucuria întâlnirii ei cu fiul ajuns „domn cu multă carte” și testamentul prin care aceasta își manifestă dragostea față de toți copiii imprimă discursului o notă afectivă, plină de duioșie. Cu toată dragostea recomand citirea acestor creații literare de o sensibilitate extraordinară.

Să nu-i uităm pe bunicii și străbunicii noștri, să ne aducem aminte de ei, să-i îngrijim și să jertfim pentru ei timp din prețiosul nostru timp! Să ne bucurăm că îi mai avem, să ne bucurăm că încă le mai putem cere sfatul, că mai putem învăța din lecțiile lor de înțelep­ciune. Ei sunt legătura noastră cu trecutul, ne sunt rădăcini, ne-au educat frumos, ne-au sădit în suflete legea morală și legea creștină în prima bisericuță în care am deschis ochii: în biserica de acasă, din familie. Totdeauna, poeţii noştri români au avut un respect deosebit pentru bunicii lor cărora le-au închinat stihuri nemuritoare. Iată, de pildă, cât de simplu şi de minunat este prezentată bunica în poezia lui Şt. O. Iosif: „Icoana firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie”, „Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la ţară”, „Cu părul nins, cu ochii mici/ Şi calzi de duioşie”, „Asemuind-o-n mintea mea/ Duminecii preasfinte”.

Să nu uităm, noi, copiii, tinerii și adulții de astăzi, că această frumoasă etapă a vieții, în care ne bucurăm de joc, de putere de muncă, de sănătate trupească, de dragoste, va trece și vom ajunge cât de curând asemenea lor. Să ne purtăm azi cu bunicii noștri așa cum ne-am dori să se poarte, mâine, fiii noștri cu noi...

Citisem cândva „Povestea blidului” - o mică istorioară despre un fiu care se rușina de tatăl său bătrân, pentru că, în vreme ce mânca, acesta murdărea totul în jur, tremurându-i mâinile. Fiul și-a alungat tatăl de la masa familiei, într-un colț, să nu-l mai vadă soția lui și cei doi copii, cu toate că aceștia nu-i reproșau nimic bătrânului, dimpotrivă, îl priveau cu îngăduință. Apoi, ca să nu mai dea mâncare pe jos, i-a cumpărat un blid din lemn. Copiii au văzut tot ceea ce s-a întâmplat, iar, într-o zi, în timp ce se jucau cioplind un lemn, tatăl i-a întrebat ce vor să facă. Fiii i-au răspuns că cioplesc un blid pentru a-i da să mănânce din el, când va fi bătrân. Iată, deci, cum copiii învață de la părinți, ­imitând comportamentul acestora.

Să le dăruim, așadar, bunilor noștri timp, dragoste, recunoștință și răbdare. Să dăruim ceea ce ne dorim, la rându-ne, să primim. Să nu uităm și să nu ne înșelăm, oameni buni, că dorul și dragostea nu se ostoiesc privind și sărutând ecrane de telefoane. Să nu uităm că iubirea nu înseamnă doar să trimitem bani și să plătim un străin care să ne îngrijească părinții. Iubirea cere să ne vedem, să ne strângem mâinile, să ne ștergem lacrima, să ne îmbră­țișăm, să depănăm amintiri, să ne adunăm împreună, toată familia, în jurul aceleiași mese: mama, tata, bunicii, nepoții.

Să prețuim comoara familiei, dăruită de bunii și de străbunii noștri, și să o oferim și copiilor noștri care, din păcate, asistă astăzi la contorsionarea și la anihilarea valorilor. Să ne amintim cât de greu le-a fost, cândva, părinților noștri să ne crească. Aveau serviciu, aveau griji și nevoi, era sărăcie, dar ei nu ne-au închis în orfelinate, nu ne-au vândut, ci ne-au dat la școli şi au găsit soluții să ne țină lângă ei. Și bătrânii noștri sunt acum tot niște copii fără sprijin, fără ajutor. Să le oferim timp și dragoste! Când dispunem de o pâine în plus, de o cană cu ceai, de o floare, de o farfurie cu mâncare ce ne prisosește, să alergăm la bătrânul de lângă noi, ce zace în singurătate, nu mâine, ci azi, căci timpul, pentru el, e la un pas de Veșnicie, iar mâine poate fi prea târziu, și apoi ne vom căi, că Dumnezeu ne-a dăruit șansa de a face o faptă bună, iar noi am irosit-o. Părintele nostru Arsenie Papacioc ne încredința cât de repede putem ajunge să câștigăm Cerul, și nu pentru că Cerul ar fi atât de ieftin, ci pentru că Dumnezeu e bun și milostiv: „Americanii spun că au ajuns pe lună. Eu cu un covrig ajung la Dumnezeu”.

Să ne îngrijim bătrânii, să nu-i părăsim în azile, să nu-i lăsăm pradă solitudinii! Să păstrăm legătura cu bunicii, să-i iubim și să-i respectăm, pentru ca fiii noștri să vadă în noi modele de dragoste lucrătoare și să ne urmeze exemplul. Dacă au plecat la Cer, să le îngrijim mormintele și să ne rugăm pentru sufletele lor, arătându-le copiilor legătura strânsă dintre Biserica luptătoare, de aici, de pe pământ, și Biserica biruitoare, din ceruri. Numai prin modelul de viață al părinților copiii vor ști de unde au venit, care le sunt rădăcinile și unde vor merge, care e scopul viețuirii lor aici, pe pământ: mântuirea sufletelor și câștigarea unui locșor în Rai, alături de înaintașii lor. La rându-le, și bătrânii trebuie să dea dovadă de dragoste și de înțelep­ciune față de copii și de nepoți, pentru ca plecarea lor la Dumnezeu să fie prilej de rugăciune și de comuniune între fii și nepoți, nu de ură și de dezbinare. Să respectăm cu acribie porunca a cincea din Decalog, în care Dumnezeu ne spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșirea 20, 12).

Să nu ne amăgim niciodată cu gândul că putem alina dorul celor ce ne-au dat viață, ne-au crescut, ne-au mângâiat, ne-au șters lacrima și ne-au iertat necondiționat, doar printr-un telefon, doar prin­tr-un filmuleț înregistrat și trimis prin mijloacele tehnologice performante! Când pruncușorul va putea suge de la sânul mamei printr-un ecran, când el va putea simți dragostea și mângâierea mamei prin­tr-un clip video, doar atunci se va putea alina și lacrima de dor a mamei pentru copilul înstrăinat. Până atunci, va mai trece vreme... Îmi vin acum în minte versurile dedicate mamei, de către minunatul nostru poet Nicolae Labiș: „N-am mai trecut demult prin sat și-mi spune/ Un om ce de pe-acasă a venit,/ Cum c-a-nflorit la noi mălinul/ Și c-ai albit, mămucă, ai albit.../ Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă,/ Eu nu știu cum să cred atâtea vești,/ Când din scrisori eu văd precum matale/ Din zi în zi mereu întinerești”.

Cercetați-vă bătrânii, dragi copii și nepoți, în case, la porți, în azile, în spitale, iar inima voastră va crește ca o pâine! Veți cunoaște gustul duioșiei, mângâierea mâinii uscățive, valoarea lacrimii sfinte... Pentru a ne asigura că scrisorile ce vin de la mama nu sunt doar mângâieri protectoare pentru fiii plecați departe, „cât mai sunteți, cât mai sunt, mângâiați-i pe părinți!” (Adrian Păunescu). Așa să ne-ajute Dumnezeu!

(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați).