A mai trecut un an și mă întrebam ce s-a mai întâmplat în sufletele elevilor care par tot mai neinteresați de școală. Cei care încep să se bucure de primul tremur al îndrăgostirii parcă pierd contactul cu realitatea vie a faptului că alta este menirea lor la această vârstă. Iar cei deja îndrăgostiți sau cei plictisiți, obosiți deja de primele încercări ale mărturisirii iubirii, descoperă că nici măcar o asemenea trăire nu-i împlinește. Rămân agățați într-un ritual meschin de care abia așteaptă să scape: acela de a veni la școală. Și întrebarea este: de ce?
Cred că sunt prea inteligenți ca să nu observe, să nu simtă că școala, ca instituție responsabilă cu educația, nu educă de fapt. Adică nu este atentă la nevoile lor, la interesele lor, la căutările lor. Este autistă de mulți ani la adresa acestor generații, care sunt tot mai diferite datorită evoluției societății în care ele trăiesc. De multe ori este castrată, descurajează orice pornire creativă sau de mărturisire a interesului elevilor pentru anumite materii. Deși nefericirea li se citește elevilor pe față, iar apatia se transmite prin lipsa de implicare la clasă și golul sufletesc se simte prin lipsa de reacție, totuși, școala se încăpățânează să creadă că este utilă prin felul ei tradițional de a fi. Este un sistem pe care l‑au parcurs bunicii și părinții noștri.
Oare ea, școala, nu pricepe că este formală, că este ritualică şi că nu are conținut adaptat realităților de astăzi, că nu dă aripi, că nu mai creează plăcere? Că ea este creatoare de nefericire prin programele școlare greoaie, prin examenele nepotrivite cu capacitatea sufletească și emoțională a elevilor, prin cerințele stupide, prin concurenţa neloială? Nu provoacă ea însăși oare un dezastru transgenerațional prin castrarea emoțiilor, prin etichetarea atitudinilor, prin lipsa de răspuns a întrebărilor ridicate în zadar?
Școala de azi nu marchează vieți, pentru că nu observă că lumea interioară a unui elev de 14 ani este alta decât lumea lui exterioară, presantă, stresantă, cu examene pentru care trebuie să facă meditații, un timp confiscat în care ar fi putut să viseze, să se joace, să creeze. La 14 ani ești în plină vioiciune sufletească. Iubești tot ce este în jurul tău, fie că este frumos sau nu, fie că este bun sau nu, faci orice, eşti capabil de fapte mărețe. Și ce face școala? Nu vede, nu aude, nu simte. Ea devine un fel de închisoare care naște ură și frustrare. Ea îți spune să memorezi, să‑ți faci temele, să fii concurentul colegului tău drag, să fii mereu în competiție. Să nu dormi, să nu creezi, să nu visezi, să nu ții pe nimeni de mână, să nu alergi, să nu te descoperi de fapt cine ești! De ce? Pentru că îți spune ea! Ești elev! Adică reprimă dreptul elevilor de a fi fericiți! Și asta mi se pare foarte periculos! Nu înțelegeam de ce o parte din sistemul educațional străin nu forțează elevii cu un stil greoi de asimilare. Nu au examene de admitere la 14 ani și materii obligatorii. Dar acum am înțeles. Pentru că doresc generații mai responsabile, mai naturale, fără frustrări, mulțumite de ele însele și de cei care le‑au format.
Așadar, politica școlii românești nu îl ajută pe elev să facă saltul de la nivelul subconștient, ce vizează instinctul de a învăța, la nivelul de supraconștient, adică la acea capacitate de a intui, de a simți cu inima ce trebuie să faci, să poți anticipa ce vrei, să‑ți descoperi menirea. Ea este interesată doar de nivelul conștient, nivel la care se dezvoltă intelectul, dar nu îl ajută pe elev să facă puntea de la un nivel la altul. Să intri în școală cu instinctul pregătit de evoluție, curios, nerăbdător să‑ți descoperi vocația, să‑ți îmbunezi sufletul, să te așezi pe linia celor buni și educați, eleganți în gând și în vorbire, maturi în gest și în privire. Din păcate, elevii noștri, de cele mai multe ori, părăsesc școala cu aptitudini care, din punctul meu de vedere, nu îi ajută să se identifice cu ființa umană. Ei sunt dezorientați, pentru că ceea ce au făcut în școală nu i‑a ajutat nici pe departe să‑și descopere vocația. Fac de toate pentru toți. Nimeni nu‑i întreabă ce vor să studieze, nimeni nu este atent la emoțiile lor, la trăirile lor. Sunt acuzați permanent că nu vor să mai învețe, că sunt o generație dificilă, că sunt permanent obosiți. Da, așa este, pentru că toate intențiile lor de a face ceva, de a spune ceva sunt reprimate. Și asta naște furie, lipsă de interes, plictiseală. Elevii noștri părăsesc școala mai agresivi, mai lipsiți de respect față de adulții din viața lor, pentru că asta au învățat. Vor face mereu lucruri în viața lor pentru că trebuie, și nu pentru că le face plăcere. Împovărați mult prea devreme cu serviciul școlii, marcat prin discipline plictisitoare, greoaie, pe care le învață pe de rost, fără a reține nimic, apoi prin meditații care le confiscă tinerețea, prin after‑school‑uri unde stau înregimentați până seara, ei nu mai sunt capabili să fie empatici, să zboare, ci sunt roboți ce imită pe apucate tot ce li se pare altfel.
Tinerii, elevii de azi, au sentimentul ciudat al neînțelegerii. Nu pricep de ce trebuie să mai meargă la școală. Profesorul este bătrân sau plictisit, de multe ori îi este indiferent dacă elevul pricepe sau nu ce face la clasă. Sau nici el nu știe ce predă. Totul se derulează conform unei inerții din care nu ai scăpare, pe care nu poți să o negi, pe care nu poți să o schimbi. Momentele în care instituția școală devine un loc al comuniunii sufletești sunt rare. Rigiditatea cu care fiecare își dispută interesul lasă răni adânci.
Tânărul nostru educat în școală, dar desăvârșit la ore lungi de meditații, alege să părăsească uneori țara, pentru că vrea să se simtă și el acceptat, aprobat, ascultat. Vrea și poate! să facă, în sfârșit, ceea ce își dorește! Chiar dacă s‑a chinuit mulți ani, a venit timpul să facă ceva cu plăcere. Păcat! E un preț prea mare pe care învățământul românesc îl plătește!
