Natura, darul lui Dumnezeu pentru om

„Alertă meteo de vreme severă! Trei zile de coșmar din cauza ciclonului! Se instalează ploile torențiale, viscolul și frigul.” Știri grozave se năpustesc asupra noastră, încercând să ne strice planurile: „Doamna dirigintă, mai mergem la Zoo, dacă e viscol? Mai plantăm floricele în grădinița școlii, dacă plouă?” Da, da, le vom face pe toate, dragii mei, nu vă temeți! Lăsați știrile la o parte și priviți pe fereastră!

Nu mai știți voi că în fiecare an, în această vreme, tânăra și gingașa primăvară se luptă cu armele luminii, să zdrobească gerul năprasnic al iernii? Ați uitat de baba iarna cea înverșunată, care nu vrea cu nici un chip să se lase alungată și luptă din răsputeri să-și mai etaleze încă o zi-două garderoba-i de hermină? Nu mai știți ce se ascunde în spatele acestei neputincioase băbu­țe? E povestea eternei lupte dintre bine și rău, dragii mei!

Puterea dragostei

Doamna, mai spuneți-ne încă o dată povestea părului din grădină, că tare ne e dragă!

Și caierul poveștii a început să-și depene firul:

Anul trecut, pe vremea aceasta, mă plimbam prin grădina de la țară. Era ger. Înfloriseră pomii: gutuii, cireșul, caisul, mărul și părul tinerel, cu două crengi subțiri și rebele, una îndreptată spre răsărit, alta spre apus, ca-ntr-o-mbrățișare. Cu un an în urmă, făcuse niște pere micuțe și zemoase, de care m-am bucurat, împreună cu puii mei, în fiecare dimineață de august, cât timp am stat la țară. Mi-aș fi dorit să mai putem gusta din fructele lui, dar gerul iernii părea a fi nemilos cu fragedele flori. Am scos aparatul să le pozez. Atunci, am auzit glasul vecinului de dincolo de gard: „Pozați-l, pozați-l, că, la ce ger este, o să rămâneți doar cu pozele!” Dar n-a fost așa. Dintre toți pomii din grădină, în chip minunat, doar părul meu tinerel a dat rod. Oare de ce? Toți ceilalți erau pomi viguroși, cu ani de viscole în spate. Cum de o fi rezistat doar părul meu? Cu siguranță, mi-a simțit dragostea, bucuria și dorința de a-i savura roadele...

Așadar, dragii mei, natura, în toată grația, frumusețea și simplitatea ei, ne dăruiește multe povești. Florile acestea, care rezistă gerului iernii, ne învață să fim puternici în fața durerilor vieții. Dacă părul meu firav a rezistat luptei cu înghețul, înseamnă că și noi, oamenii, trebuie să rezistăm. Ei bine, copiii mei, sper să purtați această povestioară în sufletul vostru și să o scoateți din buzunărelul inimii, la nevoie.

Minunile mele, suntem în „Săptămâna Verde”, iar gândul și inima noastră se îndreaptă spre pământul acesta, spre darul minunat pe care Dumnezeu ni l-a oferit să-l potopim cu iubire, să-l stăpânim cu dragoste și să ne bucurăm de el! Din păcate, însă, de multe ori, noi, oamenii, devenim stăpânitori tirani, mânjindu-l cu fel de fel de mizerii, ucigându-i frumusețea, devastând legiuni de copaci și habitate de animale, pentru clipe efemere de jalnică și deșartă fericire lumească.

Toate frumusețile cu care Dumnezeu a împodobit pământul sunt, pentru noi, oamenii, modele de iubire, de curăție, de iertare, de curaj și de smerenie. Important este să le privim cu ochii inimii și vom descoperi în fiecare o poveste potrivită pentru momentele de cumpănă și de bucurie din viața noastră.

Învață de la toate!

Florile, dragii mei, ne învață să răspândim parfumul iertării în jurul nostru, chiar atunci când suntem călcați în picioare. Vedeți? Când din neatenție călcăm o floare, ea ne învăluie cu miresmele ei. Nu ne ceartă, nu ne-nțeapă, nu emană otravă, ci ne sărută delicat talpa, dăruindu-ne parfum - semnul iertării. Ghioceii ne învață să ne păstrăm puritatea, să fim puternici și să înfruntăm viscolele vieții, iar când ieșim biruitori, să ne păstrăm smerenia, căci victoriile nu sunt ale noastre, ci ne-au fost îngăduite de Sus. Firele de iarbă ne învață să sărutăm picioarele celor care ne strivesc visurile.

Zborul fluturilor ne dă speranță de înălțare, atunci când simțim că nu ne mai putem ridica din coconul deznădejdii sau din târâșul de vierme. Păsările călătoare ne spun că orice plecare de acasă trebuie să fie urmată de o întoarcere. Raza de soare după furtună e prilej de speranță și de seninătate, după ce norii durerilor ne-au acoperit cerul inimii. Răsăritul ce ne luminează după întunericul nopții este semn că, după tristețe, vine bucuria. Fiecare floare are culoarea, parfumul, statura și unicitatea ei, asemenea fiecărui om, dar cel mai bine le stă unite laolaltă, în grădină, nu stinghere, pe marginea șanțurilor, unde colbul le poate întina frumusețea și curăția. Tot astfel, și oamenii sunt cei mai frumoși și cei mai puternici în comuniunea rugăciunii, în Biserică.

Vârstele-anotimpuri

Anotimpurile sunt și ele, de asemenea, frânturi din viața noastră: copilăria ne e primăvară plină de lumină, de joc și de voie bună; sufletele noastre sunt luminoase ca florile, trupurile zburdă ca mielușeii, fără grija zilei de mâine, iar mintea de copil zboară ca fluturele din floare-n floare, căutându-și calea, făurindu-și visurile; tinerețea e frumoasă, puternică și plină de căldură, asemenea verii; toamna e vârsta maturității noastre; ea ne învață să ne umplem hambarele inimii cu roade dulci, cu fapte bune și să ne desprindem ușor, fără zgomot, de viața aceasta trecătoare, așa cum se desprind frunzele ruginii de crengile copacilor; ultimul anotimp al vieții, iarna, ne îndeamnă să așteptăm Marea Trecere cu sufletele curate, albe ca zăpada, pregătite de întâlnirea cu Hristos și cu Veșnicia. Și din nou, după urgia iernii, vine primăvara, aducând cu ea speranța Învierii omului. Toată natura este o carte deschisă celor ce vor să o citească și să o-nțeleagă. Dar tainele lui Dumnezeu se descoperă, dragilor, în inimile înțelepte, în sufletele simple, și nu în mintea rațională.

Nimănui să nu-i faci rău...

Deunăzi, îl ascultam pe un părinte drag sufletului meu cum povestea oamenilor despre frumusețea naturii. Ieșise în pădurea Athosului, la liniște și rugăciune, și se bucura de ghioceii și de brândușele care abia scoseseră căpșoarele de sub plapuma de nea. Vorbea ca un copil despre aceste minuni, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, având atâta dragoste și recunoștință și ne îndemna să încercăm, în drumurile noastre, să nu le călcăm, să le ocolim, îngăduindu-le să se bucure și ele de lumina și de căldura primăverii. Mi-am amintit atunci de o mică poezioară din copilăria mea - „Nimănui să nu faci rău/ Că te vede Dumnezeu...” - și le-am pus pe toate acestea față-n față cu răul în care se zbate lumea aceasta fără Dumnezeu, cu dorințele de stăpânire, de ucidere, de mutilare a frumuseții, prin frică, prin ură, prin legi lipsite de înțelepciune și prin războaie.

Și m-am gândit: Câtă diferență este între un om al lui Dumnezeu, căruia îi este milă să calce și o floare, și oamenii fără Dumnezeu, care strivesc visuri de copii, pervertesc frumusețea pământului și răspândesc durere și moarte! Mi-am amintit, apoi, de versurile pline de înțelepciune ale poetului închisorilor, Vasile Militaru: „Nimenea să nu aștepte/ Prunci din țeava tunului/ Și cuvinte înțelepte/ Din gura nebunului.”

Grijă și responsabilitate

Dragi copii, așa cum ocrotim plantele, trebuie să ne purtăm frumos și cu animalele, căci, spunea Sf. Paisie Aghioritul, „ele nu au alt Rai decât acesta”. Totuși, să fim înțelepți și să avem grijă că omul, din prea multă dragoste, poate deveni egoist, răpind animalelor libertatea, doar pentru a-și alina singurătatea. Am văzut odată un filmuleț cu un papagal. Era lăsat liber să zboare prin casă. La un moment dat, stăpânul a cumpărat un tapet decorativ pentru perete cu imagini din junglă. Acel tablou a atras atât de mult biata pasăre, încât ea s-a izbit de perete, cu scopul de a pătrunde în jungla ireală. Dorul de sălbăticie, de libertate l-a atras spre acea imagine.

Grija față de animale implică și responsabilitatea față de curățenia pământului, iubiții mei! Să nu transformăm pământul sfânt într-un loc infect, plin de mizerie. Să nu uităm că bolile pentru care de multe ori Îl facem răspunzător pe Dumnezeu sunt rodul neglijenței și al indiferen­ței omului.

Omul, cununa creației

Să avem grijă, apoi, să nu iubim animalele mai mult decât îl iubim pe om. Personal, am văzut un câine imens trăind într-o cameră luxoasă, numai a lui, cu pătuțuri, dulăpioare, hăinuțe și fundițe, și un om necăjit, liniștit, care își petrecea iernile în aer liber, într-o cușcă de câine, din care oamenii voiau să-l alunge. Pentru că am refuzat semnătura de a-l izgoni din cușcă, mi-am atras disprețul celor din jur. Să fim Oameni, iubiților, și să înțelegem că Omul este cununa creației!

Bucurați-vă de Lumină și de Înviere, copiii mei! Bucurați-vă de pacea adevărată a lui Hristos și păstrați pământul curat și frumos, așa cum ni l-a dăruit Dumnezeu! Și nu uitați: Nu vă temeți, căci cu noi este Dumnezeu!