Pace sau război?

Trăim vremuri paradoxale în care se vorbește tot mai mult despre pace, în timp ce aproape toate popoarele se pregătesc de război, iar unele se află deja cuprinse de el. Sintagme precum „război pentru menținerea păcii” sau „pace prin forță” sunt prezentate drept adevăruri de necontestat. Și totuși, pace nu este! Dacă privim în urmă, spre istoria omenirii, observăm un șir nesfârșit de conflicte, persecuții, nedreptăți, suferințe și ucideri. Vorbim mult despre pace, însă ne războim continuu. De ce?

Răspunsul îl putem găsi în însăși natura păcii. Asemenea tuturor virtuților, ea își are izvorul în Dumnezeu, Care este începutul și plinătatea tuturor bunătăților. Nu întâmplător El este numit de nenumărate ori în Sfânta Scriptură „Dumnezeul păcii”. Astfel, doar Dumnezeu poate oferi pacea adevărată: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Pe de altă parte, războiul nu este altceva decât lipsa păcii, îndepărtarea de Dumnezeu.

Pacea fără Dumnezeu nu este altceva decât o formă mascată de război. Pacea este o stare lăuntrică a omului care și-a alipit sufletul de Dumnezeu. Atunci când oamenii o dobândesc, ea devine o stare de fapt, şi nu doar a unor persoane singulare, ci se răsfrânge asupra familiei, a comunității, a societății sau chiar asupra unui popor întreg. Ferice de poporul care înaintea lui Dumnezeu este un „popor al păcii”! Sfântul Serafim de Sarov spune atât de frumos: „Dobândește pacea în sufletul tău și în jurul tău mii de oameni se vor mântui”. În aceste cuvinte înțelepte se află una dintre lecțiile profunde despre pace. Oricâte războaie s-ar purta în numele păcii, nu putem avea pace în lume până când nu vom începe fiecare luptă pentru dobândirea păcii sufletești.

Cine ar putea să ne învețe cum să accedem la această stare sufletească înaltă în care toate sunt percepute prin îmbrățișarea tainică și vindecătoare a iubirii? Oare se poate preda pacea? Poate fi învățată? Cu siguranță este una dintre lecțiile esențiale - mereu de actualitate și mereu neglijate - despre una dintre virtuțile importante pe care omul le poate dobândi. Tocmai de aceea este legitim să ne întrebăm ce loc ocupă educația pentru pace în lumea de astăzi.

Războiul, considerat de unii „o artă”, este condamnat oficial de aproape toți oamenii, însă cultura păcii nu este promovată ca prioritate pentru sufletele copiilor lumii, prin sistemele de educație. În schimb, observăm pe majoritatea canalelor lumii virtuale o promovare neîntreruptă a violenței de toate tipurile, începând de la conținuturile adresate copiilor, până la formele cele mai agresive de expunere a urii și degradării umane. Dictonul latin „Homo homini lupus est” surprinde chipul omului bolnav spiritual, insensibil, care refuză lucrarea harului lui Dumnezeu și nu mai vede în aproapele un frate, ci un rival sau chiar un dușman.

Înțelepciunea populară de inspirație biblică spune că „Cine seamănă vânt culege furtună”. La fel, cine seamănă ceartă, ură și dezbinare nu poate culege decât violență și război. Când sufletul primește influențe nefaste, vânturile și furtunile păcatelor, pacea nu își mai găsește locul în el. După cum războiul aduce ruină în lume, păcatul aduce dezordine și stricăciune în sufletul omului.

Dacă pacea este rodul comuniunii omului cu Dumnezeu, atunci nu este deloc întâmplător faptul că sunt tot mai des atacate și contestate vocile care încearcă să le transmită copiilor și tinerilor, prin educație, credința într-un Dumnezeu bun și iubitor, Domn al păcii și al iertării. Educația religioasă cultivă virtuțile fără de care pacea autentică nu poate exista: iubirea, iertarea, smerenia, responsabilitatea și respectul față de aproapele. De aceea, încercările de marginalizare sau discreditare a acesteia nu reprezintă doar o dispută de ordin cultural sau ideologic, ci ating însăși temelia pe care se poate clădi o cultură a păcii.

Singura cale autentică de a pune capăt războaielor dintre oameni este străduința fiecăruia de a dobândi pacea sufletească și de a o împăr­tăși semenilor. Această cale se află în însăși natura noastră, pentru că suntem creați după chipul Celui ce este iubire (1 Ioan 4, 8) și Dumnezeu al păcii (Isaia 9, 6) și avem chemarea să ajungem la asemănarea cu El prin iubire, împăcare și iertare.

În viața omului ar trebui să existe o singură luptă, un singur război: lupta împotriva propriilor tendințe spre păcat și împotriva duhurilor răutății. Acesta este adevăratul război sfânt pe care fiecare om are datoria să îl poarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă să ne înarmăm cu „armele lui Dumnezeu”. Dacă armele lumii aduc multă durere, distrugere și moarte, armele lui Dumnezeu aduc vindecare, nădejde și pace. Aceste arme sunt: adevărul, dreptatea, credința, rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 10-19).

Cei care provoacă războaiele nu înțeleg că iubirea și iertarea sunt singurele puteri capabile să potolească furtunille din sufletul omenesc. Refuză să priceapă că orice pace începe cu împăcarea omului cu sine însuși, continuă cu împăcarea cu Dumnezeu și se arată prin împăcarea cu aproapele. Aceștia înțeleg lumea și omul în mod distorsionat, precum le prezintă stăpânul acestui veac, părintele minciunii, al nedreptății, al urii și distrugerii.

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Pacificatorul suprem. El a venit să-l împace pe om cu Dumnezeu și să deschidă porțile Împărăției veșnice - Ierusalimul cel ceresc. Prin însăși viața Sa, El ne-a predat cea mai importantă lecție despre pace. El ne spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29), iar cu altă ocazie a spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

De felul în care răspundem chemării lui Hristos depinde pacea sufletului nostru și a lumii în care trăim. Atunci când Dumnezeu este exclus din orizontul educației, pacea riscă să rămână doar un ideal proclamat, lipsit de fundamentul spiritual care îi dă naștere și o face posibilă. Căci omul nu învață să fie făcător de pace doar din norme și principii, ci mai ales din întâlnirea personală cu Hristos, „Pacea noastră” (Efeseni 2, 14), și din strădania de a-I urma exemplul. Dacă făcătorii de pace sunt numiți de Mântuitorul Hristos „fiii lui Dumnezeu”, atunci rămâne întrebarea: Ai cui fii sunt făcătorii de război?

Cristian Alexa este profesor de religie la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București.