Parfum de primăvară, bucuria de a primi și de a oferi! Natura ni se dăruiește, văzduhul ne potopește cu zbor de păsări topite de dorul de acasă, îngerii își scutură petalele de nea, udă pământul cu lacrimi, spălându-l de păcate și își trimit ghioceii-mesageri să răsară din tină, albi, catifelați, ca după o tainică spovedanie. Pământul se înnoiește, omul se curățește de păcate și așteaptă liniștit să se cuminece cu Hristos.
Gândul mă poartă la două sărbători tradiționale, care ne răspândesc primăvara în suflete: 1 și 8 martie. Sărbătoarea mărțișorului, 1 martie, poartă în ea frământarea culorii și a nonculorii - roșu și alb - cu semnificații adânci: jertfă și curățire de păcat prin jertfă, dragoste și luminarea sufletului prin iubire, cruce și smerenie profundă prin acceptarea crucii. Avem o mărturie impresionantă, de o profunzime extraordinară, despre „rădăcina creștină a mărțișorului românesc” în cartea scriitoarei și pictoriței Olga Greceanu (1890-1978), „Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”. Ea spune că „mărțișor - ceea ce se dăruiește la 1 martie - are la origine un substrat religios, dar care a degenerat cu timpul într-o simplă galanterie”.
În lucrarea citată, Olga Greceanu scrie: „După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea ei, în interior, în: pridvor, pronaos, naos și Altar. Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea pe atunci locul de tânguire, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare care se făcea cu mare emoție, în hohote de plâns și de bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă. Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu - prin prorocii Vechiului Testament - puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor. Pronaosul era locul de ascultare. Mai departe n-aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea ei, dar când începea Liturghia, ieșeau afară: Câți sunteți chemați, ieșiți..., adică cei chemați pentru încreștinare, acum, să nu rămână, ci să iasă, căci nu sunt încă botezați. Când ajungeau la spovedanie, ca să fie recunoscuți față de cei care încă nu se spovediseră, li se punea la încheietura mâinii, ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorul l-a vărsat pentru noi. După o vreme, erau admiși să intre în naos, numit pe atunci starea laolaltă cu credincioșii. Acum, puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele, și când făceau dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtășiți. Ca semn că s-au împărtășit, li se lega, tot la încheietura mâinii, un șnur alb, simbol al sfințeniei. Aceste două șnururi împletite - alb și roșu - erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna martie, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună, care cădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor dinainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță (simbolul mântuirii) sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca: inima (iubirea aproapelui) sau ancora (nădejdea). Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai obiceiul de a purta în luna martie o mică bijuterie, numită mărțișor, fără pretenție de valoare. Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floarea, corabia, coșarul, coșulețul, iepurașul, pasărea, plicul etc. Șnururile, însă, au rămas aceleași: roșu și alb. Nu s-au pomenit alte culori”.
Tot la început de martie este și ziua mamei. Îmi răscolesc acum inima o mulțime de cuvinte alese pe care marile personalități ale lumii le-au îndreptat spre cea mai dragă ființă a inimii lor, mama. Nu am reținut întotdeauna numele celor care au oferit mamei darul cuvântului de mare preț, dar citatele lor mi-au atins corzile cele mai sensibile ale sufletului de mamă: „Mama a fost prima mea întâlnire cu un înger”; „Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele și în inimile copiilor”; „Sufletele de mamă n-au nici o cumpătare în iubire”; „Rugăciunea mamei mută munții”; „Multe minuni sunt în univers, dar capodopera creației este tot inima unei mame”; „Tot ce sunt sau ce sper să devin îi datorez îngerului care a fost mama”; „O mamă își poate ține doar o vreme copilul de mână, dar de inimă nu-i dă drumul până la sfârșitul vieții”.
Aș dori să dăruiesc fiecărei mame o poveste cu îngeri, care mi-a pătruns în suflet și pe care am primit-o, la rându-mi, în dar: Se spune că, într-o dimineață senină, un înger s-a furișat din ceruri și a coborât pe pământ pentru a duce Sus, în fața lui Dumnezeu, cel mai frumos dar de pe pământ. Într-o grădină, un trandafir minunat l-a cucerit cu parfumul și culoarea sa și l-a luat cu el. Mergând mai departe, a întâlnit într-un legănel un copilaș cu un zâmbet minunat. Și-a spus că zâmbetul puiului de om e mai frumos decât trandafirul și l-a luat cu el. Apoi, a privit spre mama care-și legăna pruncul. Din inima și din privirea ei se revărsa potop de dragoste și de grijă pentru puiul ei. Și-a spus că dragostea de mamă este parcă mai prețioasă decât toate celelalte și a luat cu el și dragostea maternă. Spre seară, împovărat cu atâtea comori minunate, și-a luat zborul spre porțile Cerului. Înainte de a intra, și-a cercetat comoara. S-a uitat la trandafir, dar acesta se ofilise. A privit zâmbetul pruncușorului, dar și acesta pălise. S-a uitat, atunci, la dragostea mamei și strălucea ca odinioară. A aruncat florile ofilite și zâmbetul veștejit, a tras cortina de stele și, intrând, i-a adunat pe toți îngerii din Ceruri și le-a spus: „Iată singurul lucru de pe pământ care și-a păstrat frumusețea neștirbită tot drumul, până aici, dragostea de mamă!”.
Să nu uităm de mamele noastre de aici sau din Rai, dar să nu uităm că mai avem o mamă care ne veghează, ne mângâie, ne poartă de grijă și care depune în fiecare clipă lacrimi de rugăciune la picioarele Fiului ei. Este Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Să o iubim și să o prețuim măcar cum ne iubim mama care ne-a dat viață, iar atunci când dorințele noastre înțelepte nu vor putea fi împlinite de mama, să înălțăm privirea spre Maica Domnului, care întotdeauna ascultă rugăciunile făcute cu smerenie, cu dragoste și ni le împlinește, atunci când ele sunt de folos sufletelor noastre. Să le dăruim tuturor mamelor florile virtuților și ale recunoștinței noastre. Să ascultăm de sfaturile lor bune și folositoare și să nu uităm de „cuvântul veșnic de îndrumare” al Maicii Domnului, așa cum îl numea părintele Teofil Părăian, în lucrarea sa „Maica Domnului - Raiul de taină al Ortodoxiei”: „Faceți ceea ce vă va spune El!” (Ioan 2, 5).
Aceste două sărbători - mărțișorul și ziua mamei - sunt la începutul Postului Mare, un post al pocăinței, în care frumusețea acestor sărbători nu trebuie să se regăsească în petreceri lumești, ci în bucuria de a dărui, de a alina, de a mângâia, de a-i ferici pe cei de lângă noi, așa cum ne cere Mântuitorul (Matei 25, 35-36): pe cei flămânzi de pâine, dar și de dragoste; pe cei însetați de apă, dar și de Hristos - „apa cea vie” (Ioan 4, 10); pe cei străini de neam, dar și de adevărata credință; pe cei goi de veșmânt, dar și de bucurii duhovnicești; pe cei bolnavi trupește, dar și sufletește; pe cei întemnițați între zăbrele de fier, dar și între zidurile propriilor patimi și neputințe. Fie-ne, tuturor, primăvara, oază de mângâiere și de bucurie, nu numai în calendare, ci și în inimi!
Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați.
