„A fost un om hăruit pentru meseria asta“

Astăzi, cu toţii, familie, prieteni vechi, colegi de redacţie, ne amintim, poate mai mult decât în alte rânduri, de cel care a fost prietenul, colegul şi directorul nostru, Florin Zamfirescu. A trecut la cele veşnice în urmă cu un an, după o viaţă petrecută în redacţie sau în tipografie, în preajma rotativei sau în faţa computerului, uluindu-ne cu titluri geniale, cu editoriale scrise impecabil, dăruindu-ne nouă, celor tineri, tot ce ştia despre o meserie pe care a trăit-o total. Vă oferim astăzi un portret al jurnalistului de calibru care a fost Florin Zamfirescu, într-un interviu cu bunul său prieten, prof. univ. dr. Daniel Condurache, coordonatorul Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi.

Pe 28 ianuarie 2010 directorul editorial al "Ziarului Lumina", Florin Zamfirescu, pleca în lumea veşniciei, lăsând în urmă o activitate jurnalistică de excepţie. A fost sufletul "Opiniei studenţeşti", o revistă citită în toată ţara în perioada comunistă, tocmai pentru că reuşea să "respire" în acel climat atât de ostil oricărei manifestări libere. A făcut acolo tot ce se putea face într-o redacţie, de la tehnoredactare, până la editare şi şcoală de presă. Este cel căruia "Opinia", în perioada sa de apogeu, îi datorează desenul, macheta, stilul editorial, rubricile inedite şi genialele titluri de articole.

După evenimentele din 1989 a fost artizanul unui alt ziar care a făcut istorie, "Monitorul". Şi acolo a fost un fel de factotum. A fost cel care a găsit titlul ziarului, a creionat macheta şi conţinutul editorial, făcând în numai câteva luni un ziar care avea să surclaseze rapid cele două cotidiene de atunci ale Iaşului şi să se impună prin credibilitate, rigoare şi profesionalism.

Era un meşter al cuvintelor, un fabulos şlefuitor de tineri jurnalişti, avea un extraordinar simţ al evoluţiei presei, anticipând ceea ce publicul urma să ceară, ce urma să se întâmple, iar viitorul imediat confirma previziunile sale. Şcoala de presă "Monitorul", sub ochiul său atent, la fel ca şi la "Opinia studenţească", a produs jurnalişti de calibru, astăzi nume puternice în presa naţională.

După capitolul "Monitorul" au urmat "Obiectiv" şi "Lumea Ieşeanului", două proiecte pe care le-a conceput şi le-a pus pe picioare de la un capăt la celălalt.

La sfârşitul anului 2004, alături de un grup de laici şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a gândit şi realizat proiectul primului cotidian creştin din România, "Ziarul Lumina". Primul număr avea să apară pe 7 februarie 2005. Privit cu scepticism la început, ca o publicaţie care cu greu şi-ar fi putut face loc într-un climat media suprasaturat de senzaţional, purtând amprenta acestui iscusit "arhitect de gazete", "Ziarul Lumina" s-a dovedit a fi un proiect de succes. Conceput ca un ziar de familie, acesta a cuprins în paginile sale tot ce prezenta interes pentru creştinul trăitor în societate, de la informaţii consistente din spaţiul religios, până la informaţii din domeniile editoriale clasice (actualitate socială, economică, învăţământ, cultură, sănătate, integrare europeană, agricultură). ""Ziarul Lumina" poate fi definit ca un ziar bisericesc în sensul în care Biserica ne cuprinde pe toţi, clerici şi mireni. Nivelul minim de la care pleacă demersul nostru jurnalistic este cel al echilibrului şi decenţei, al bunului simţ şi al respectului faţă de cititor, toate acestea fiind, de fapt, derivate ale iubirii şi atitudinii creştine. Acum, după trei ani de apariţie neîntreruptă, cred că am reuşit să demonstrăm că Biserica Ortodoxă este un teritoriu de manifestare complex, că spiritualitatea ortodoxă nu este o atitudine exotică, ci este un mod de viaţă, în cadenţă cu timpurile noastre", declara, ilustrând proiectul "Ziarului Lumina", directorul editorial Florin Zamfirescu, într-un interviu pentru Newsin, pe 25 februarie 2008.

Tot el a fost cel care a gândit şi creionat săptămânalul "Lumina de Duminică", al cărui prim număr a apărut pe 16 octombrie 2005, ca o completare a politicii editoriale a "Ziarului Lumina".

"Ziarul Lumina", ultimul său proiect editorial, cel pentru care a ars cu toată fiinţa lui în cei din urmă cinci ani de viaţă, va rămâne un produs unic în istoria presei româneşti, atât din punctul de vedere al conceptului editorial, cât şi ca gen de presă, conturând, de fapt, marele său talent.

Şefu' n-a plecat dintre noi

Puţini sunt cei care au reuşit, de-a lungul anilor, să-l cunoască cu adevărat pe Şefu'. Era greu să pătrunzi dincolo de privirea aceea enigmatică, de zâmbetul acela cu care te încurca, dincolo de care nu ştiai ce să bănuieşti.

A fost de o generozitate aproape imposibilă în zilele noastre. După o discuţie cu el, chiar şi cea mai neagră situaţie părea să aibă ieşire, lucrurile se limpezeau, speranţele începeau să apară. Avea un fel anume de a vedea lucrurile; putea explica, cu argumente de necombătut, haosul din lumea asta.

A dăruit din ştiinţa sa de a face meseria de ziarist, cu delicateţe, cu tact. Şi-a lăsat amprenta peste toţi cei care, la un moment dat, au făcut parte dintr-o echipă pe care a format-o.

Stăpânea o pedagogie a vieţii din care ne-a servit porţii mici, aproape imperceptibil, astfel că, la un moment dat, aproape fără să ne dăm seama, ne-am simţit mai stăpâni pe noi, am simţit că ştim, că putem, că suntem buni în ceea ce facem.

În cei mai bine de cinci ani cât am lucrat cu el, nu-mi amintesc să mă fi gratulat vreodată cu vreun "bravo". Îmi aduc însă bine aminte de un moment. Era prin vara lui 2006. Terminasem de scris un reportaj despre doi dascăli de la Bălţaţi, soţ şi soţie, ambii trecuţi de 80 de ani, şcoliţi în perioada interbelică, martori ai unui Iaşi despre care am mai fi putut afla doar din cărţile de istorie. O poveste care m-a fascinat şi despre care am scris cu pasiune. Încheiasem textul şi alegeam fotografiile. Şefu' a intrat în redacţie şi m-a întrebat aşa, în trecere: "Cum de-ai aflat de personajele astea?". Întrebări ca acestea îţi dădeau aripi, te urcau până la cer…

Ăsta era el. Avea un har cu totul special de a-ţi da încredere. Alături de el erai mereu motivat, ştiai că poţi. Un fel de a fi pe care puţini ştiu să-l insufle cu atâta discreţie, cu atâta înţelepciune.

Florin Zamfirescu n-a murit. E cu noi în permanenţă: în fiecare căutare de a întoarce, din condei, o frază, în fiecare dezbatere de redacţie, în fiecare încercare prin care, inevitabil, trecem. Un pic din Şefu', din felul lui de a privi lumea asta, din arta lui de a interacţiona cu oamenii, din puterea lui de a şti să treaca peste obstacole, ţinând ştacheta sus, va rămâne veşnic în noi.

Un gazetar complet

Din interviul acordat de prof. Daniel Condurache vom putea înţelege cu toţii profilul celui care a fost gazetarul Florin Zamfirescu.

Sunteţi unul dintre cei mai vechi şi apropiaţi prieteni ai lui Florin Zamfirescu. Când l-aţi cunoscut, de fapt?

L-am cunoscut pe Florin prin anii '83-'84, perioada de aur a "Opiniei studenţeşti". Împreună am făcut acolo ceea ce se numeşte şcoală de presă. Anunţam, în fiecare an, o preselecţie, la care veneau în jur de 100 de studenţi, din care rămâneau apoi 10. Se făcea un fel de şcoală intensivă, şcoală din care s-au născut aproape toţi cei de care auziţi astăzi în presă.

Florin era student la "Construcţii" şi foarte repede a fost cel care, de fapt, a tehnoredactat ziarul. A tehnoredacta, în vremea aceea, era cu totul altceva decât ceea ce ştim noi acum despre asta. Se făcea tehnoredactare "în orb" mai întâi; sunt nişte unităţi de măsură speciale în tipografie (punctul, quadratul) şi era o anume tehnologie după care aveai un text dactilografiat, se numărau semnele de pe fiecare coală de manuscris şi-atunci, în funcţie de asta, pe-o suprafaţă dată în quadraţi, erau nişte tabele care spuneau ce corp de literă trebuie să foloseşti ca să-ţi încapă acolo. Nu era joacă. Dacă greşeai, nu mai puteai să corectezi, pentru că literele se făceau în plumb. Ei, bine, el a avut dintotdeauna ceva special pentru meseria asta. Singurul din Iaşi care ştia foarte bine tehnoredactare era Silviu Lupescu (n.r. - directorul Editurii Polirom), care învăţase de la tipografii vechi. Ţin minte că am vorbit cu Silviu, şi Florin a mers la el acasă câteva săptămâni la rând şi, fiind atât de aplecat spre lucrurile astea, a început să deseneze ziarul mai bine decât îl desenase Silviu Lupescu înainte. Era extrem de inventiv şi de creativ.

Avea, de asemenea, un foarte bun simţ al limbii şi făcea şi ceea ce numim astăzi editare, care se făcea pe manuscris, nu pe calculator.

Era în tradiţia revistelor studenţeşti din acele vremuri ca în primele pagini să apară lucruri absolut neimportante, în care plăteai tribut regimului, după care strecurai creaţiile literare, eseurile. De "boala" asta a suferit şi "Opinia", până să fi venit Florin acolo. În toată perioada în care am lucrat cu el, noi n-am pus niciodată poza lui Ceauşescu.

Omul de titlu

Era mare lucru să poţi face aşa ceva în acele vremuri...

Într-adevăr. În plus, întotdeauna întârziam numărul din ianuarie. Îl scoteam abia pe la jumătatea lui februarie, ca să "păşim" momentul 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu. Deci, din â83 până în â89, am reuşit performanţa asta. Singura concesie pe care o făceam regimului era editorialul, care uneori era militant. Dar întotdeauna jos - şi asta a fost tot idee de-a lui Florin - publicam o poezie din clasici. Şi-atunci se contrabalansa cumva pe pagină povestea asta şi-aproape nu era nimic de aruncat. Împreună cu Florin am reuşit să revigorăm genurile de informare. Tot acolo s-a născut un gen din acesta hibrid, care a "făcut pui" imediat după Revoluţie, aşa-numitul Puls. De regulă el le scria şi are câteva absolut geniale. Aveau un umor ieşit din comun şi erau foarte bine scrise.

Fiindcă vorbim de premiere, introdusesem noi şi ceea ce ştiam că se face în presa din afară, aşa-numitul "titreur" - omul de titlu. Lumea îşi scria textele, iar titlurile le dădea un singur om. Florin e cel care a dat aproape toate titlurile antologice de la "Opinia".

Încet-încet, revista a început să fie sesizată în toate mediile intelectuale din ţară, pentru că era extrem de liberă, extrem de vie.

Tot din vremea aceea există un anumit tip de interviu pe care l-a ilustrat în mod deosebit Radu Eugeniu Stan, dar al cărui autor grafic era Florin. Tot el era cel care dădea întotdeauna şi titlurile interviurilor.

Era dedicat trup şi suflet meseriei pe care o făcea.

Şi-ar mai trebuie să amintesc de altă idee absolut excepţională, pe care acum o revendică mulţi, dar care, de fapt, i-a aparţinut. Ediţia princeps a poeziilor lui Eminescu nu era editată în România, din cauza poeziei "Doina". Şi Florin a găsit o modalitate absolut genială de a publica în facsimile Ediţia princeps, câteva numere la rând, pe hârtie lucioasă. Cine dorea, îşi decupa mijlocul şi, după un set de numere din "Opinia", îţi puteai lega cărţulia cu pricina.

Cum a început povestea "Monitorul"?

Constrângerile erau tot mai mari; simţeam că n-o să mai putem lucra la fel prea mult. În â89 ne pregăteam să scoatem numărul din decembrie. Începuseră deja mişcările în ţară şi-atunci am dat un anunţ la Radio Iaşi că sunt aşteptaţi la redacţie toţi cei care au scris vreodată la "Opinia". Au venit oameni din toată ţara. În vâltoarea aceea, în care era criză de autoritate, s-a născut o publicaţie foarte bizară, "Opinia studenţească", ce ieşea într-un regim de semicotidian, o dată la două zile. Am început să fim un puternic ziar de opoziţie, tirajul creştea foarte repede, se vindea în toată ţara prin poştă. A fost un fenomen care cred că se întâmplă o dată la o sută de ani.

După alegerile din mai 1990, ne-au anunţat de la Poştă că nu mai este cerere pentru "Opinia studenţească". Şi-atunci, împreună cu Florin, Cezar Caluschi şi Andi Lăzescu, am hotărât să facem un cotidian. Aşa a apărut "Monitorul".

Titlul ziarului de unde venea?

A fost tot al lui Florin. În paralel cu "Opinia studenţească", apărea la Universitatea Tehnică revista "Viaţa Politehnicii", pe care o tehnoredacta tot el. În această revistă apărea un supliment, căruia Florin îi dăduse numele de "Monitorul artistic". Aşa că în momentul în care am hotărât să scoatem cotidianul titlul a venit aproape în mod automat. "Monitorul" este primul ziar din România tehnoredactat pe calculator. Ţin minte că, la un moment dat, cineva ne-a adus un calculator, care avea şi un program de tehnoredactare. Florin a învăţat programul ăla.

Ziarul a început să capete consistenţă, se mai putea trage cu ochiul şi la presa străină, au venit şi traineri din afară. "Monitorul" a fost o poveste de succes, care, respectând regulile profesiei, a răsturnat monopolul a două publicaţii care intraseră în automatismul cumpărătorului de presă: "Opinia" ("Flacăra Iaşului") şi "24 de ore". "Monitorul" a căpătat credibilitate pentru că nu a minţit niciodată şi orice campanie de presă a dus-o până în pânzele albe. Aşa se explică succesul acestui ziar, care, să ne-nţelegem, a fost desenat de Florin de la început până la sfârşit, de la capul de ziar şi de la sloganul acela "Ziarul care stă de vorbă cu oamenii", până la titluri şi chestiuni de detaliu, "Bomba de cauciuc" (săptămânal satiric), o "premoniţie", dacă vrei, a presei satirice, gen "Academia Caţavencu" şi "Monitorul Expres", iniţial săptămânal de investigaţii, ulterior devenit ceva mai monden, după ce s-au mai epuizat subiectele. "Monitorul" făcut de Florin cred că a fost cel mai bine desenat ziar din ţară.

De la "Monitorul de Iaşi" a pornit apoi o întreagă reţea în toată Moldova.

După o anumită perioadă s-a observat că ce e puternic în presă e reţeaua de cotidiene, nu ziarul în sine, şi am ajuns să ne gândim la o reţea. Şi-aici Andi Lăzescu a avut un merit deosebit. S-a ajuns, astfel, la un ziar metropolitan, care să apară la Iaşi, şi o serie de ziare în diferite oraşe ale Moldovei, care să aibă conţinut comun cu cel care apărea la Iaşi şi apoi informaţii de interes local. Toate aceste ziare din reţea au fost desenate după modelul lui Florin.

Ce funcţie ocupa atunci Florin Zamfirescu la "Monitorul"?

El era director editorial. Întotdeauna se plasa, discret, în planul doi.

În 2005 propunea publicului un alt gen de presă, prin proiectul editorial al "Ziarului Lumina". Cum l-aţi simţit atunci? Cum gândise el acest proiect?

În perioada studenţiei lui a cochetat foarte multă vreme cu ideea de a merge la seminar. Am avut discuţii lungi cu el pe această temă. Aşadar, îl vizitase sentimentul acesta religios de-adevăratelea. Şi nu se ştia că va pica regimul comunist, nu se ştia nimic. Era prin '87-'88. A avut o perioadă în care a avut lecturi de acest gen.

În presa de consum, Florin a ars repede, dar a făcut cam tot ce se putea face. Şi tocmai de aceea avea ideea asta, pe care am discutat-o de mai multe ori, că e nevoie de un alt fel de ziar. Deci, nimic n-a fost întâmplător, mai ales că el a meditat profund la tipul acesta de raportare la lume, încă din tinereţe.

"Proiectul editorial şi proiectul grafic al "Ziarului Lumina", propuse de Florin, sunt fără cusur"

Cum a fost primită ideea unui cotidian creştin în cercurile media?

Toată lumea spunea că n-o să meargă, iar Florin explica aproape didactic cum gândise acel proiect şi de ce publicul avea nevoie de un astfel de cotidian. A teoretizat aceste lucruri cap-coadă, iar proiectul editorial şi proiectul grafic al "Ziarului Lumina", propuse de Florin, sunt fără cusur. După orice carte de jurnalism l-ai lua, este fără cusur, de la proiectul grafic, la forma literei - el ştia foarte bine căldura literei; o avea în degete - până la modul de abordare a subiectelor. Avea ideea aceasta că omul simplu, creştinul, face parte din societate şi că trebuie să primească nu numai informaţii religioase, ci din tot spectrul vieţii sociale. Era o formă de a-i da omului de rând speranţa, dar şi un anumit ghid de viaţă. Şi eu cred c-avea perfectă dreptate, mai ales pentru tipul de popor care suntem noi, cu toate criteriile axiologice răsturnate; un tip de raportare la valorile morale, creştine, e absolut fundamental la ora asta.

Florin a mai reuşit să aducă în acest proiect toate genurile publicistice, de la ştire, relatare, până la interviu şi reportaj. Şi cred că asta făcea din el un ziar foarte citit. Pentru că cel care-l citeşte nu-şi poate explica de ce, dar cel care-l construieşte ştie că de asta-i un ziar bun, că are toate "arpegiile".

"A făcut şcoală în jurul lui. Ceea ce foarte puţini jurnalişti fac"

Dumneavoastră l-aţi cunoscut poate cel mai bine; aţi fost prieteni o viaţă. Ce-ar trebui să nu uităm despre jurnalistul Florin Zamfirescu?

Că a fost cel mai complet om de presă din Iaşi, autodidact şi care a făcut şcoală în jurul lui. Ceea ce foarte puţini jurnalişti fac. A avut generozitatea asta de a împărţi tot ce ştia; niciodată n-a ascuns nimic. Ţin minte că la "Monitorul" mergea la fiecare editor în parte, când se făcea pagina 1, îi arăta cum trebuie să facă şi-i explica de ce trebuie să facă aşa. Toţi cei care au tehnoredactat acolo de la el au învăţat meserie. Avea un magnetism fantastic. A fost un om hăruit pentru meseria asta.