Credinţa, nădejdea şi dragostea, valori ale familiei creştine

Într-o societate aflată într-o continuă schimbare, în care familia se confruntă cu numeroase presiuni și provocări, educația rămâne unul dintre pilonii esențiali ai formării tinerei generații. Valorile morale, spirituale și rela­ționale au nevoie de repere solide pentru a fi înțelese și asumate de copii și adolescenți. Despre provocările familiei creștine, pericolul informaţiilor neverificate, importanța educa­ției spirituale şi valorile creştine am discutat cu Ionuț Dacian Cehan, psiholog clinician și profesor de religie la Colegiul Național „Gara­bet Ibrăileanu” din Iași.

Ce valori trebuie să guverneze o familie pentru a rezista în societatea actuală?

Cele trei virtuţi teologice - credinţa, nădejdea şi dragostea - sunt şi valorile specifice unei familii creştine, iar cea mai mare este dragostea, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel. Într-o familie primează dragostea creştină, apoi credinţa ca şi mărturie a trăirii vieţii duhovniceşti, iar nădejdea, care urmează credinţei, vine ca îndreptare spre Dumnezeu şi spre Atotputernicia Acestuia.

Pe lângă aceste trei mari virtuţi teologice vom adăuga alte valori precum pacea, libertatea, buna înţelegere, răbdarea, care ar trebui să fie mult mai prezentă, şi, desigur, buna-creştere a copiilor, care este una dintre îndatoririle părinţilor. Însă, cu siguranţă, dacă există iubire, există şi toate celelalte, deoarece iubirea dă roade.

Dintre cele amintite, pe care o consideraţi prioritară în educaţia elevilor?

Ne aşteptăm cu toţii ca un elev când intră în şcoală să fie gata educat, referindu-ne, bineînţeles, la cei „şapte ani de acasă” care se reflectă în comportamentul, atitudinea şi faptele lui faţă de colegi, profesori şi instituţia şcolară. Primează, din nou, iubirea, din care izvorăşte respectul, buna înţelegere, ascultarea şi toate celelalte care se oglindesc, cum am zis, în faptele noastre.

Părinţii sunt datori să ofere o educaţie sănătoasă din punct de vedere moral şi social, dar nu trebuie să uite şi de educaţia spirituală, pentru că noi nu suntem doar trup, ci şi suflet. Însă educaţia elevilor este un proces continuu şi de lungă durată, la care trebuie să contribuie şi cadrele didactice. Este şi datoria noastră, ca profesori, să cultivăm şi să îngrijim aceste valori sădite în familie, nu putem avea doar aşteptări.

În ceea ce-l priveşte pe profesorul de religie, care este rolul lui în promovarea valorilor familiei creştine?

Sigur, avem şi în programa şcolară la disciplina Religie multe lecţii în care vorbim despre valori religioase, despre virtuţi, iar acestea sunt introduse de la clasele mici şi până la liceu, unde virtutea este prezentată în comparaţie cu păcatul. Totuşi, toate noţiunile teoretice trebuie completate de trăirea autentică a profesorului, de propriul exemplu atât în ceea ceea ce priveşte comportamentul, atitudinea, limbajul şi raportarea la semeni. Tot ce expunem la nivel teoretic trebuie urmat de transpunerea în viaţa de zi cu zi. Nu putem vorbi de iubirea aproapelui fără să-i implicăm pe copii în diferite activităţi filantropice, deoarece doar participând efectiv la faptele bune vor cunoaşte bucuria săvârşirii lor şi vor dori să le repete.

Am bucuria să constat că tinerii se implică în astfel de activităţi filantropice şi de voluntariat, în diverse organizaţii, precum Asociaţia Tineretul Ortodox Român, în parohiile de care aparţin sau în proiectele derulate în şcoală. De exemplu, am derulat proiectul numit „Dăruind vei dobândi”, în sprijinul a peste 200 de bătrâni şi am avut implicaţi aproximativ 40 de elevi voluntari. Bucuria mea şi a celorlalţi profesori a fost că elevii s-au implicat trup şi suflet, au renunţat la timpul lor liber, au mers alături de noi la cumpărături, la împachetat darurile, la colindat bătrânii... Şi totul cu entuziasm, cu zâmbetul pe buze. Voluntariatul este, iată, o formă de manifestare a virtuţilor, a valorilor care ne ghidează.

Care sunt provocările în faţa cărora trebuie să reziste astăzi o familie? Sunt conştienţi elevii de acestea?

Familia, şi în special familia creştină, este supusă multor provocări: realitatea ne oferă numeroase exemple de familii despărţite de una sau mai multe graniţe şi cu copii crescuţi de bunici, familii distruse de anumite vicii precum alcoolism sau droguri, familii monoparentale, familii care se destramă foarte uşor prin divorţ şi lista e lungă, din păcate. Cred că lipsa credinţei şi a valorilor face să existe multe astfel de cazuri. Despre toate acestea discutăm chiar la ore, iar elevii sunt conştienţi de pericole.

Sunt unii copii care ajung în clasele mari, la liceu, şi le reproşează părinţilor că nu i-au dus la biserică. Bineînţeles că se găsesc justificări, de la faptul că muncesc foarte mult şi duminica se odihnesc, sau că nu au fost duşi la biserică nici ei, sau că nu au găsit de cuviinţă să facă acest lucru. Ajunge astfel copilul să-şi ducă părintele la biserică ca urmare a participării sale la ora de religie, unde îl descoperă pe Dumnezeu. De altfel, lecţiile care au ca tematică familia sunt foarte îndrăgite de elevi şi nu poate fi altfel dacă ne gândim că familia este primul univers al copilului, locul unde se simte în siguranţă şi unde se pun bazele educaţiei.

Este dependenţa de tehnologie o provocare pentru familia contemporană?

Sigur că da. Folosirea excesivă a tehnologiei duce la comunicare deficitară între membrii unei familii, la izolare, certuri şi chiar la dezbinare. Mă refer aici la o prăpastie care se poate căsca între copil şi părinţi: sunt copii care se joacă şi 16 ore pe zi, transformă noaptea în zi, iar printre consecinţe se numără şi eşecul şcolar. Părintele încearcă să gestioneze această problemă şi, în primul rând, recurge la confiscarea telefonului sau tabletei, însă reacţiile sunt dintre cele mai diverse: dacă unii copii pot accepta restricţia, alţii găsesc alternative şi vor înlocui telefonul cu un altul.

Totuşi, atunci când copilul petrece multe ore în faţa unui ecran, de multe ori se întâmplă asta pentru a umple un gol: lipsa unui părinte, lipsa unei atmosfere frumoase în familie, un timp pe care părinţii nu-l petrec alături de copii, nu-i ascultă cu adevărat.

Tot în ceea ce priveşte tehnologia vreau să adaug că, fără îndoială, ea este necesară în vremurile actuale, o utilizăm şi la şcoală, însă trebuie folosită cu discernământ. Am frecvent discuţii cu elevii referitor la pericolul reprezentat de informaţiile de pe internet pe care nu le mai verifică. Pur şi simplu preiau o informaţie „la prima mână” şi îi atribuie imediat valoare de adevăr doar pentru că a spus-o cutare influencer sau au găsit-o pe nu ştiu ce site. Nu au răbdare să verifice şi nici curiozitatea de a afla ce mai spune şi altcineva.

Cadrul didactic încearcă să le „deschidă ochii” şi să-i îndemne să fie vigilenţi şi din acest punct de vedere, pentru că nu tot ce văd şi aud pe reţele şi, în general pe internet, este şi adevărat. Eu le pun tot timpul în faţă îndemnul Mântuitorului Hristos care a zis: „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (Ioan 5, 39). Ce vrea să spună Mântuitorul cu acest îndemn? De ce să cercetăm? Pentru că neştiinţa, necunoaşterea, ne face neputincioşi şi ne vulnerabilizează până acolo încât putem fi uşor manipulaţi. Şi ce înseamnă a cerceta? Nu înseamnă doar a citi, ci a aprofunda, a te duce să iei informaţiile din mai multe surse şi să le treci prin filtrul propriei gândiri. Este, fără îndoială, un exerciţiu mai complex, dar trebuie să-i obişnuim mai ales pe adolescenţi, pe tineri, să filtreze conţinuturile, să-şi formeze propriile opinii, însă nu pentru că aşa spun unii şi alţii, ci pentru că au ajuns ei înşişi la acea concluzie, după ce au cercetat şi analizat în profunzime.