„Domnul Hristos ne vrea împreună-lucrători ai Săi în iubirea milostivă manifestată faţă de toţi oamenii“

Milostenia înseamnă solidaritate în suferinţa aproapelui, manifestată atât faţă de trup, cât şi faţă de suflet, facerea de bine şi purtarea nevoinţelor aproapelui, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă nevoinţele unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni VI, 2). Mântuitorul purifică faptele de milostenie de acele exteriorizări contradictorii şi mai ales de stările sufleteşti, de acele porniri care nu încadrau actul milosteniei în evlavia creştină. Îndemnul Domnului Hristos anulează orice dorinţă de publicitate şi constituie un avertisment: răsplata faptelor fariseice se reduce la satisfacerea orgoliului în această viaţă, iar o răsplată viitoare nu mai poate fi aşteptată. Părintele dr. Bogdan Racu, inspector pentru Învăţământ şi Cateheză în cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare“ din Iaşi, ne va vorbi în continuare despre alinarea suferinţei şi grija faţă de aproapele.

Mila şi grija faţă de aproapele nu pot lipsi din viaţa creştinilor ortodocşi practicanţi. Consideraţi că aceste cerinţe sunt mai greu de împlinit astăzi decât în alte perioade ale istoriei?

De multe ori, noi, oamenii, ne ascundem în spatele propriilor neputinţe, părându-ni-se că timpul în care trăim este mult mai greu decât cel pe care l-au trăit înaintaşii noştri. Însă, noi avem astăzi aceeaşi capacitate şi aceeaşi chemare pe care au avut-o şi cei de dinaintea noastră pentru a manifesta în mod concret această iubire pe care o are sădită omul în fiinţa sa. De aceea, Dumnezeu a rânduit ca sfinţii să judece lumea, tocmai pentru a ne arăta oameni care, vieţuind în aceleaşi condiţii sociale şi cu aceleaşi lipsuri ca noi, au împlinit lucrarea lui Dumnezeu fără a căuta scuze.

„Relaţia cu semenii noştri este treaptă către întâlnirea omului cu Dumnezeu“

Totuşi, trăim într-o lume în care, de multe ori, grijile cotidiene nu ne permit să mai acordăm suficientă atenţie celor din jurul nostru. Cum putem deveni, în aceste condiţii, prietenii celor aflaţi în suferinţă?

Deşi la o primă vedere, grijile cotidiene sunt cele care ne împiedică să fim alături de aproapele nostru, de fapt, propriile noastre obişnuinţe ne fac să uităm de cei de lângă noi. În funcţie de cum se obişnuieşte fiecare să se raporteze la semenul său, depinde foarte mult lucrarea pe care o desfăşoară el în relaţia cu acesta. Timpul care pare să se comprime şi grijile lumii de astăzi ne pot fi şi prilejuri pentru întâlnirea cu ceilalţi pentru că această zbatere zilnică a noastră ne scoate înainte oameni prin care putem să ne mântuim şi la a căror mântuire putem să contribuim. De aceea, societatea în care trăim are aceeaşi chemare spre iubire, deşi poate o mărturiseşte mai puţin decât în alte perioade ale istoriei.

Cum îi putem ajuta pe cei aflaţi în nevoi şi în necazuri şi cum poate deveni acest ajutor un test pentru adevărata prietenie?

Mântuitorul Iisus Hristos, în misiunea Sa pământească, a arătat cu fiecare prilej că, pe lângă porunca iubirii lui Dumnezeu, fiecare creştin trebuie să-l iubească pe aproapele ca pe sine însuşi. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în prima sa epistolă, a pornit de la un argument care stă la îndemâna tuturor, spunând că: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită“, pentru ca mai apoi să adauge: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească“. Aşadar, relaţia cu semenii noştri este treaptă către întâlnirea omului cu Dumnezeu, prin descoperirea chipului divin în fiecare om şi prin intrarea în comuniunea sfinţilor şi în dragostea Preasfintei Treimi.

„Suferinţa îl face pe om să caute sprijin cu privirea ridicată spre cer, dar şi uitându-se în jur, către semenii săi“

Cezar Petrescu spunea că nenorocirea şi durerea ne învaţă sensul vieţii, iar regina Maria afirma că în anii durerii a învăţat să se roage. Consideraţi că omul care suferă devine mai empatic sau se concentrează mai mult asupra propriei dureri?

Din experienţa cotidiană putem constata că există două categorii de oameni: unii pe care suferinţa îi îmblânzeşte în pornirea sufletului lor, iar alţii care se îndârjesc în acest refuz sufletesc faţă de cei din jurul lor. Într-adevăr, suferinţa îl face pe om să caute sprijin cu privirea ridicată spre cer, dar şi uitându-se în jur, către semenii săi. De aceea, pentru cel aflat în suferinţă, disponibilitatea semenilor şi modul activ de „purtare a sarcinilor unii altora“ se transformă în lucrări mântuitoare. 

Ajutorul duhovnicesc este la fel de important ca ajutorul fizic, medical?

În Biserică a fost rânduită pentru vindecare Taina Sfântului Maslu, atât în ceea ce priveşte sănătatea trupească, dar şi cea sufletească. Noi ştim că prin păcat a venit moartea în lume, aşadar printr-o boală sufletească a avut de pătimit şi trupul. De aceea, demersul pe care-l face omul pentru a se vindeca sufleteşte include anumite rezultate şi la nivelul trupului. Pornind de la analogia sângelui ca simbol al jertfei şi al curăţirii de păcate, putem înţelege că şi în viaţa spirituală putem să ne rănim şi să avem nevoie de o analiză corectă şi completă a sufletului nostru, alături de Sângele de viaţă dătător al Mântuitorului Hristos. Astfel, omul trebuie văzut în integralitatea sa întrucât Dumnezeu lucrează asupra noastră prin oameni, atât în cele trupeşti, cât şi în cele sufleteşti.   

În încheiere, spuneţi-ne cum putem să-l ajutăm pe aproapele fără a cădea în mândrie şi cum îi putem face pe ceilalţi să multiplice binele pe care-l primesc?

Aş dori să aduc în atenţie un cuvânt al prorocului Osea, pe care şi Mântuitorul Hristos l-a pus în faţa contemporanilor Săi: „Milă voiesc, iar nu jertfă şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot“ (Osea 6, 6). În acest cuvânt vedem iubirea milostivă a lui Dumnezeu, Care L-a dat pe unicul Său Fiu pentru mântuirea lumii. Această chemare de a simţi iubirea milostivă a lui Dumnezeu o avem în măsura în care o exersăm în relaţia cu ceilalţi. Este vorba de o iubire lucrătoare, nu declarativă, o iubire constantă, nu sporadică, o iubire care îi odihneşte pe ceilalţi, nu îi acaparează. Astfel, relaţia omului cu semenul său este o continuă descoperire a lui Dumnezeu, Care ne-a creat după chipul Său şi Care ne cheamă pe toţi spre asemănarea Lui. De aceea, omul depărtat de Dumnezeu se însingurează şi devine îndepărtat şi de semenii săi. Nu în ultimul rând, trebuie să încercăm să nu aducem argumente materiale atunci când ni se cer lucruri spirituale. În capitolul 25 al Evangheliei după Matei, Hristos nu spune „bolnav am fost şi M-aţi vindecat“, ci „bolnav am fost şi M-aţi cercetat“. De aici trebuie să înţelegem că Domnul Hristos ne vrea împreună-lucrători ai Săi în această iubire milostivă pe care o manifestă faţă de toţi oamenii, iar noi trebuie să fim martori şi purtători ai acestei iubiri în relaţia cu semenii noştri. Ajutorul pe care îl oferim celor de lângă noi nu este altceva decât un dialog continuu al nostru cu Dumnezeu şi cu semenii, o experienţă a comuniunii veşnice spre care ne-a chemat Dumnezeu întru împărăţia Sa.