„Este nevoie de renașterea satului românesc”

Satul românesc este în transformare continuă. Cu ceva timp în urmă, țăranii lucrau pământul pentru a-și hrăni familia, astăzi se duc la oraș pentru a-și asigura traiul. Așa cum bătrânul Moromete din romanul lui Marin Preda observa cum satul se schimbă, și noi, astăzi, vedem același lucru. Despre transformările din mediul rural ne-a vorbit părintele Adrian Isăroiu, preot paroh în comuna argeșeană Dobrești, la Parohia Dobreștii de Sus. 

Mai întâi, povestiți-ne cum ați ajuns preot în această parohie?

Pentru început, vreau să îmi exprim bucuria pentru faptul că, anul acesta, satului i se acordă o atenție deosebită, deoarece are un rol important în societate. Revenind la întrebare, m-a bucurat ideea de a veni preot în acest sat din două motive. În perioada studenției, am avut ocazia să fiu preot într-o parohie de oraș, dar și la una de țară. Atunci am putut face diferența. Parohia de la țară m-a impresionat plăcut prin legătura strânsă pe care enoriașii o aveau cu preotul lor, în schimb la cea din oraș lucrurile nu stăteau așa, pentru că oamenii erau mai mereu alții, iar orașul îi făcea mai reci față de ceilalți. Al doilea motiv este acela că am copilărit în localitatea unde sunt preot acum. Mătușa mea este de aici și, de când mă știu, veneam la ea împreună cu părinții mei, ba chiar rămâneam toată vara pentru a mă juca cu verișorii mei. Nu am frați, iar ei suplineau această lipsă. Expe­rien­țele de aici m-au făcut să mă bucur de această oportunitate.

Îmi vin în minte cuvintele profetice ale Mântuitorului Iisus: „Nici un profet nu e bine primit în patria sa”. Se aplică și în cazul dumneavoastră?

Așa este, eram ca la mine acasă, pentru că îmi petreceam timpul mai mult la Dobrești decât la Priboieni, satul meu natal. Chiar și după ce am început studiile Seminarului Teologic Ortodox din Curtea de Argeș, când veneam în vacanțe, mergeam la Dobrești, fapt care m-a făcut cunoscut locului încă de copil. Revenind la acea vorbă profetică, când am fost hirotonit la Parohia Dobrești, au început problemele, pentru că oamenii nu mă acceptau, refuzau să vorbească cu mine și aveau impresia că voiam să îl izgonesc pe părintele lor, care era de atâta vreme în comunitate. El era cel care i-a cununat, le-a botezat copiii, iar eu eram copilul care, cu doar câțiva ani în urmă, se juca cu ai lor copii în livezile lor. Pe lângă acestea, era și moș­tenirea unor animozități ale oamenilor din sat, care se transferă fără să vrei și asupra ta. Am avut multe încercări, oamenii se strângeau împotriva mea după slujbă și îmi spuneau să plec din biserica lor, nu mă ascultau, când mergeam cu botezul, nu voiau să mă primească. Toate acestea au încetat, însă, având răbdare. Oamenii au început să mă cunoască, iar acum lucrurile stau foarte bine.

De cât timp sunteți preot în această parohie?

Am fost hirotonit, în 2003, la biserica cea nouă din comuna Dobrești. Această comună are trei biserici, trei parohii. A fost o bună perioadă de timp în care s-a slujit doar la două biserici, în Parohia Furești și în parohia din centrul comunei Dobrești, unde am fost hirotonit. În cea de-a treia biserică nu se slujea pentru că era foarte veche. A fost întreținută de Ion Mihalache, iar după intrarea la închisoare și moartea lui, nimeni nu s-a mai ocupat de locaș. Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a găsit un om care l-a refăcut și, astfel, avem în Dobrești trei parohii. La aceasta m-am mutat eu. Se fac 16 ani de când sunt preot în această comunitate și opt ani de când slujesc la această parohie.

Ce moștenire a lăsat comunității unul dintre cei mai importanți săteni din această localitate și fondatorul Partidului Țărănesc?

În toată comunitatea dăinuie o stare de nostalgie, chiar și la cei care nu l-au cunoscut. Oamenii l-au iubit, și îți dai seama după poveștile transmise din generație în generație. Și copiii, dacă sunt întrebați de Ion Mihalache, spun că a fost un om bun. El a dat mândria comunei, care se recomandă cu demnitate ca fiind locul în care a trăit Mihalache. El a lăsat o moștenire materială: conacul, o urmă din fabrica lui de magiun (fabrică ce stă la baza magiunului de Topoloveni), primăria și casa de cultură a comunei. A lăsat și o moștenire culturală: bătrânii povestesc cum aveau în Cornet întâlnirile numite „fiii satului”, unde se strângeau pentru serbări. Cornetul este un loc înalt, o platformă înconjurată de pădure tânără de fag și cu o ima­gine panoramică foarte frumoasă asupra satului. Acolo toți fiii satului se strângeau, socializau, dansau hore. Era locul unde tinerii își găseau viitoarele soții și unde tot satul se întâlnea într-o voie bună. Ilustrul Ion Mihalache a stat la baza formării acestei comunități. Ba chiar, în conacul său s-au născut mai toți pruncii din acea perioadă. Dispensarul și-a avut locul, până de curând, în casa unde Ion Mihalache a trăit alături de familia sa. Întreaga comună este legată de el. Socrul său a fost preotul acestei comunități, ceea ce arată că el susținea cele mai vitale puncte comune ale sătenilor: biserica, spitalul, primăria și cultura.

Ce se mai păstrează în prezent din această moștenire culturală? Ce schimbări au loc?

Există acest proces de urbanizare a satelor prin care se caută introducerea canalizării, rețelei de internet „WiFi”, apă curentă, iar procesul acesta angrenează și transformarea comunității. Înainte, muncile câmpului erau un punct de reper pentru țărani, peste care se aflau cele duhovnicești. Sărbătorile și posturile erau complementare, chiar și horele de la adunările din Cornet erau în completarea celorlalte. Era o înlăn­țuire care îl ținea pe omul de atunci ocupat, fără să trăiască frământările omului modern. Exista un soi de frățietate între om și în muncă. Când cineva avea nevoie să are, îi trebuia plug și cel ce avea plug avea nevoie de mână de lucru... Este adevărat că și astăzi împrumută plugul mecanizat, doar că acum țăranul nu mai este legat de țărână. Foarte mulți au dat pământurile în arendă. Nu mai sunt atașați de pământ, și nu vorbesc de o atașare ca a lui Ion, care ajungea să venereze pământul. Mă refer la o atașare prin care oferă respect întregului mediu înconjurător. Din păcate, toate aceste lucruri dispar, iar în fuga spre modernizare, uităm să păstrăm lucrurile cele mai importante care ne-au format ca popor: credința și dragostea de pământul strămo­șesc.

Poate ajuta satul în societatea de azi? Cum ar fi posibil?

Răspund cu toată încrederea că satul românesc poate ajuta extraordinar de mult societatea de astăzi, dar pentru a face acest lucru este nevoie de o renaștere a acestuia. Nu mă refer la o revenire la condițiile materiale de atunci, ci la o renaștere a spiritului de țăran, care iubește pământul de unde este, neamul, natura și pe toți din jurul lui, iar Dumnezeu este Creatorul lui. Din fericire, identitatea la sat este percepută mult mai puternic decât la oraș. La țară, identitatea se păstrează încă, arborele genealogic este prezentat tinerilor din familie în așa fel încât aceștia să aibă respect față de cei pe care nu i-au cunoscut și datorită cărora sunt pe lume. Așa se naște respectul față de istoria acestei țări, sâmburele de națio­nalism sănătos, și nu toxic. Țăranul iubea plantele în mod natural, pentru că a văzut că acele plante îl hrănesc, a înțeles că trebuie să le îngrijească pentru ca și acele plante, mai târziu, să se îngrijească de el. Asemenea și cu animalele. Toate aceste lucruri de care ducem lipsă astăzi le întâlnim din plin în viața țăra­nului de odinioară și cu mici modificări le găsim și astăzi. Este nevoie de renașterea spiritului țăranului care știa să iubească credința, valorile, semenii și pământul cu toate cele ce i le dă acesta, firește, cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, mă bucur tare mult că Biserica Ortodoxă Română a hotărât ca acest an să fie dedicat satului românesc.