Doctor în filosofie şi teologie în cadrul Universităţii din Strasbourg, autor a peste optsprezece cărţi de teologie, publicate la edituri de prestigiu şi traduse deja în multe limbi, şi a numeroase studii de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet a devenit un nume de referinţă între teologii ortodocşi contemporani. Teologul francez propune în interviul de faţă un demers echilibrat, bazat pe Revelaţia biblică şi Tradiţia Bisericii,
într-un limbaj actual. Secretul său tocmai acesta pare să fie: cunoaşterea rodeşte cu adevărat numai dacă se raportează la Hristos, hrănindu-se din experienţa duhovnicească a Bisericii. Păşind astfel, provocările şi problemele vremii noastre primesc răspuns, întărindu-ne.
Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Ortodoxia?
Este deja ceva petrecut cu mulţi ani în urmă, pentru că acum am puţin peste 60 de ani şi am devenit ortodox când aveam 21 de ani. Descoperirea Ortodoxiei s-a făcut prin intermediul Sfinţilor Părinţi, pe care i-am aflat mai întâi în timpul studiilor mele universitare de filosofie, începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul, despre care trebuia să alcătuiesc o lucrare la sfârşitul cursurilor de filosofie. Studiind pe Sfântul Dionisie, am fost obligat să citesc şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, în special pe Capadocieni. Am fost, de asemenea, pus în situaţia de a consulta comentatorii Sfinţilor Părinţi. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Dionisie, comentatorul cel mai avizat, mai competent la acea vreme mi s-a părut Vladimir Lossky. Se înţelege că pe-atunci eram un catolic practicant. Citind pe Sfinţii Părinţi şi pe comentatorii lor ortodocşi, am constatat că de fapt exista un decalaj între catolicism şi modul în care Sfinţii Părinţi exprimau şi trăiau credinţa. Mi-am dat seama că, din contră, în Biserica Ortodoxă, pe cât îmi puteam da seama din operele comentatorilor ortodocşi, exista o apropiere între ei. Găseam o continuitate între Ortodoxie şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi, de asemenea, o continuitate între teologi ortodocşi, Părinţi, şi Biserica primară, aşa cum fusese întemeiată de Hristos şi de Apostolii Săi.
Mi-am dat seama de decalajul existent între catolicism şi acest creştinism oriental apropiat de Biserica primară care mi se revela. Am simţit nevoia de a deveni ortodox ca o împlinire a ceea ce trăiam în catolicism. Am realizat că în Biserica Catolică s-au păstrat o serie de elemente ale creştinismului primar, dar existau diferite erori şi devieri, care nu se regăseau în Biserica Ortodoxă. De aici am început să cunosc mai îndeaproape Biserica Ortodoxă. Am simţit nevoia de a intra în sânul ei, concepând-o ca pe Biserica ce a păstrat plenitudinea vieţii creştine şi, de asemenea, plinătatea harului.
Spiritualitatea care nu angajează viaţa nu este autentică
În acea vreme, apropierea de Ortodoxie a fost pentru dumneavoastră un demers teoretic sau ceva practic prin întâlnirea cu diferiţi teologi, sau simpli creştini ortodocşi?
La început a fost o apropiere intelectuală, care în acelaşi timp ţinea de experiere. Mi-am dat seama foarte bine că Sfinţii Părinţi nu erau simpli filosofi sau teoreticieni, ci că exista în teologia lor o legătură deosebit de vie cu viaţa spirituală. Teologia lor exprima viaţa spirituală. În ceea ce mă priveşte, eram foarte interesat de anumite aspecte ale spiritualităţii orientale pe când eram catolic: isihasmul, rugăciunea lui Iisus, şi înţelegeam că această rugăciune nu putea fi practicată decât în cadrul spiritualităţii ortodoxe. Aşadar, ambele laturi, teoretică şi practică, m-au călăuzit definitiv către Biserica Ortodoxă.
Astăzi se vorbeşte mult de spiritualitate. Cum aţi defini-o?
Da, într-adevăr, se vorbeşte mult despre spiritualitate, şi ea atrage mulţi oameni, dar există pericolul unei spiritualităţi fără Dumnezeu şi, cu atât mai rău, lipsite de Hristos şi de Duhul Sfânt. Mulţi occidentali sunt atraşi de ceea ce numim spiritualism, o spiritualitate generală, care nu angajează prin nimic viaţa personală, care nu implică nici o credinţă în Cel care pentru noi, creştinii, constituie singurul fundament posibil al vieţii duhovniceşti, adică Hristos. Viaţa duhovnicească este viaţa în Hristos, în care primim harul Duhului Sfânt, care ne conduce la Tatăl. Dimensiunea trinitară a spiritualităţii este singura condiţie a unei spiritualităţi autentice. Se zice uneori că la sfârşitul lumii, Antihristul va veni să propună oamenilor o spiritualitate care îi va seduce pe toţi, însă propriu acestei spiritualităţi va fi lipsa lui Hristos. Este foarte important de subliniat că în zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspiraţii pozitive, dar în afara lui Hristos şi a Duhului Sfânt, este o iluzie.
Spiritualitatea ortodoxă vizează schimbarea omului
Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?
Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.
Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.
Cum spune Sfântul Apostol Pavel, noi răscumpărăm vremea şi fiecare secundă devine pentru noi ceva care este chemat să joace un rol în mântuirea noastră. Noi suntem chemaţi să trăim în Hristos, prin care noi suntem chemaţi să fim răscumpăraţi şi îndumnezeiţi.
Ancorarea în Evanghelie îi face pe Părinţi permanent actuali
Care este rolul Filocaliei în spiritualitatea ortodoxă? Mai este preocupat omul contemporan de literatura filocalică? Cum mai putem trăi astăzi experienţa Sfinţilor Părinţi?
Cred că Sfinţii Părinţi au o valoare ce dăinuie. Suntem tentaţi uneori să credem că, din cauza faptului că Părinţii Bisericii s-au exprimat într-un anumit context social, istoric, ei şi-au pierdut însemnătatea pentru omul contemporan. Cred că Sfinţii Părinţi au o dimensiune universală pentru că, deşi au fost oamenii unei anumite epoci, opera lor nu rămâne sub vremi. Ei au fost pătrunşi de Evanghelie, care este cuvântul lui Hristos, Care este ieri şi azi şi în veac acelaşi. Părinţii Bisericii au avut dintotdeauna o legătură cu timpul în care au trăit. Au căutat moduri de exprimare care răspundeau problemelor epocii lor, lucru pe care ar trebui să-l îndeplinim şi noi astăzi, în calitate de creştini. Regăsim la Sfinţii Părinţi o ancorare atemporală în Evanghelie, aceasta nefiind o raportare istorică, pentru că Evanghelia nu reprezintă ceva din trecut, ci o realitate pe care ei o trăiau în mod profund. Părinţii Bisericii rămân permanent actuali; gândirea lor nu este o teorie, ci constituie expresia unei experienţe vii. Această experienţă vie a lui Hristos este una întotdeauna actuală, pentru că este reînnoită permanent. Sfântul Irineu de Lyon spune că Sfântul Duh este tinereţea veşnică, adică un izvor de tinereţe eternă. Cred că problema vechimii modei, a modernităţii nu are sens în raport cu credinţa noastră. Este adevărat că noi trebuie să trăim întotdeauna în contemporaneitate, că epoca noastră nu seamănă cu alta, dar este tot atât de adevărat că, în pofida diferenţei epocilor şi a diverselor condiţii sociale, putem identifica şi un element comun; este ceea ce numim kerygma, conţinutul fundamental al mesajului creştin, care rămâne mereu acelaşi, şi pe care trebuie atât să îl păstrăm cu ajutorul Sfintei Tradiţii, cât să-l şi actualizăm cu precădere în lucrarea noastră misionară, care constă în părtăşia cu ceilalţi a darurilor primite de la Dumnezeu.
Teologia ortodoxă este tributară Sfintei Tradiţii
Studiul spiritualităţii ortodoxe este pus suficient în evidenţă în cadrul învăţământului teologic universitar?
Este important, după părerea mea, ca teologia să se concentreze asupra cercetării Tradiţiei, în particular asupra Sinoadelor Ecumenice şi asupra învăţăturii Părinţilor. Cred că pentru Ortodoxie, teologia presupune o capacitate de adaptare la discursul epocii căreia i se adresează. Ortodoxia nu foloseşte un vocabular invariabil, şi acest lucru l-am putut observa în decursul istoriei, când deseori a trebuit să descoperim noi moduri de exprimare, atât în răspunsul contra diferitelor erezii, cât şi în adaptarea mesajului creştin la popoare cu alte mentalităţi. Cred totuşi că teologia nu are o funcţie fundamentală de a inova. Nu avem aceeaşi mentalitate ca teologia catolică, unde teologul este liber să creeze, să inoveze după bunul plac, potrivit imaginaţiei şi raţiunii sale. Teologia ortodoxă este tributară Tradiţiei, care nu constituie o povară, o constrângere, ci este o garanţie a gândirii şi exprimării continuităţii învăţăturii apostolice, la fel ca şi a cuvântului lui Hristos.
Ancorarea în Scriptură este fundamentală, ca de altfel ancorarea în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi cea patristică. Părintele George Florovsky spunea că există trei fundamente ale Tradiţiei: Scriptura, Sinoadele şi Sfinţii Părinţi. Este important pentru teologie să studiem istoria Bisericii, în special istoria Sinoadelor Ecumenice şi operele Sfinţilor Părinţi.
De asemenea, este capital să ne situăm în continuitatea învăţăturilor lor; acest fapt constituie esenţa Tradiţiei. Aş spune că, în cazul ţărilor ortodoxe, este la fel de important a dobândi o anumită metodă academică, ştiinţifică în studiul Părinţilor, al istoriei Bisericii, cu scopul de a da rezultatului cercetării noastre o bază care poate fi considerată solidă.
În acelaşi timp, în Biserica Ortodoxă, teologia nu a fost niciodată o simplă teorie. Dintotdeauna teologia a avut o legătură strânsă cu viaţa spirituală. Aceasta este şi o preocupare a Părintelui Patriarh Daniel, care, în timpul studiilor sale în Franţa, a consacrat teza sa în teologie legăturii dintre teologie şi spiritualitate. Teologia nu trebuie să fie doar o prelungire a vieţii spirituale, ea trebuie să aibă baza, fundamentul în viaţa spirituală.
În studiul teologiei, viaţa spirituală are un rol fundamental
Ceea ce Occidentul înţelege prin termenul de teologie nu se regăseşte în Ortodoxie, pentru care teologia înseamnă vederea lui Dumnezeu, lucru aflat în strânsă legătură cu rugăciunea, potrivit cuvântului lui Evagrie Ponticul, care spune: "Teolog este cel care se roagă, şi cine se roagă este teolog". Expresia e scurtă şi lapidară, dar reuşeşte să exprime faptul că teologia şi spiritualitatea sunt două realităţi de nedespărţit.
Din acest motiv cred că studiul teologiei nu poate fi doar ceva formal şi teoretic, ci o realitate în care viaţa spirituală personală şi comunitară joacă un rol fundamental. Viaţa duhovnicească personală nu-şi găseşte sensul decât în raport cu viaţa comunitară a Bisericii.
În Biserică nu suntem doar un grup de individualităţi separate, ci alcătuim un trup, o comunitate, şi legătura cu viaţa spirituală în Biserică este ceva fundamental în învăţământul teologic.
Repet, nu putem da la o parte anumite metode pe care le-am putea numi chiar ştiinţifice, care vor da mai multă forţă argumentării sau temeiului patristic pe care îl utilizăm.
Personal, am redactat două teze de doctorat, una în filosofie şi alta în teologie. Nu acord nici o importanţă titlului de doctor, dar, cu toate acestea, faptul de a elabora studii teologice într-un cadru universitar este ceva care, spre deosebire de celelalte confesiuni occidentale, permite să dea o greutate suplimentară cercetării duhovniceşti pe care o experiem în noi înşine, lucru poate imposibil de simţit celor din afara Ortodoxiei.
Mari teologi ai Bisericii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Grigorie Palama, nu respingeau această dimensiune raţională şi argumentativă a teologiei. Tratatele însele contra Filioque ale Sfântului Grigorie Palama sunt opere care apără dimensiunea argumentativă a teologiei. Una din controversele sale cu Varlaam este consacrată ideii că teologia nu trebuie să ezite să recurgă la argumentaţie şi raţiune. De asemenea, ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, cum ar fi Sfântul Nil Cabasila, susţin aceeaşi idee. Sfântul Maxim era de părere că, în cadrul teologiei, raţiunea nu trebuie lăsată deoparte, ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie utilizată cu măsură. Este foarte important să cunoaştem de asemenea limitele ei şi să ne oprim acolo unde ea nu poate pătrunde, lăsând loc atât intelectului, cât şi intuiţiei şi Revelaţiei.
Raţiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba Revelaţiei şi poate o metodă de cercetare care ne călăuzeşte către ea, dar care nu trebuie să aibă niciodată autonomie.
O viaţă dedicată cunoaşterii Sfinţilor Părinţi
Cunoscut autor de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului patristic, devenind ortodox la 21 de ani. Invitat la numeroase conferinţe, congrese de teologie şi dezbateri pe teme religioase, teologul francez dă mărturie despre valorile Ortodoxiei.
Scrierile sale se concentrează asupra redescoperirii Tradiţiei Bisericii, ca fundament al existenţei omului contemporan. A scris asiduu despre suferinţa omului, venind inspirat în întâmpinarea problemelor esenţiale în mentalitatea omului de astăzi: de ce există suferinţă? Ce atitudine să avem în faţa bolii şi a morţii? Cum ne putem vindeca de o boală psihică? Să amintim doar câteva titluri: Terapeutica bolilor spirituale, Teologia bolii, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Terapeutica bolilor mintale, Despre iubirea creştină.
Citind cărţile sale, avem şansa de a descoperi o gândire ortodoxă ancorată solid în teologia Bisericii, o viziune realist mărturisitoare a lui Hristos, astăzi.
Ca un iubitor al gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar şi ca un bun cunoscător al operei acestuia, Jean-Claude Larchet a colaborat la editarea operei Sfântului Maxim Mărturisitorul în limba franceză, alcătuind studii introductive bine documentate, cu o argumentaţie pe cât de coerentă şi profundă, pe atât de accesibilă. Şi-a dezvoltat viziunea teologică la umbra gândirii marilor Părinţi şi teologi mai vechi sau mai noi ai Bisericii.
Identitatea dintre a face şi a vorbi
Ce pot face teologii, preoţii şi monahii pentru a spori cunoaşterea teologiei Părinţilor?
Socotesc că este importantă mai întâi lectura textelor Sfinţilor Părinţi. Mai degrabă studenţii trebuie să se deprindă cu lectura textelor Părinţilor. Unul dintre pericolele existente în sistemul teologic universitar este de a studia comentariile asupra Părinţilor fără a citi textul Sfinţilor Părinţi. Personal, am început cu textele Părinţilor; am fost absorbit de operele lor, găsindu-le foarte ziditoare şi vii, pentru că erau rezultatul trăirii lor. Nu erau nişte reflecţii abstracte, iar eu eram fascinat de scrierile Părinţilor înşişi. Nu toţi Părinţii sunt uşor de citit, există diferite niveluri de înţelegere, dar cred că trebuie să-i sfătuim pe oameni să-i citească pe Părinţi, începând cu aceia care sunt mai accesibili. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare teolog, care ştia în fiecare duminică să se adreseze unui public foarte larg. El avea o teologie profundă, dar în acelaşi timp simplă, ajungând să exprime prin cuvinte simple o mare profunzime teologică.
Aceasta este important; dacă preotul se adresează într-o manieră formală, teoretică şi ceea ce spune nu exprimă ceea ce el trăieşte, atunci nu va avea nici o putere, nici o influenţă.
De ce marii părinţi duhovniceşti, aşa cum aveţi în România, de ce aceşti sfinţi atrag mulţimile de oameni?
După părerea mea, nu este vorba doar de cuvintele lor, ci de faptul că aceste cuvinte revelează ceva din ceea ce ei trăiesc într-un mod foarte profund, adică pe Hristos şi Duhul Sfânt. Duhul sălăşluieşte în ei şi lucrează prin cuvintele lor. Ceea ce mi se pare important este faptul că aceste cuvinte sunt izvorâte din viaţă. Dacă Părinţii sunt convingători şi seducători, aceasta se datorează faptului că discursul lor este unul izvorât din experienţă. În Hristos Însuşi exista o perfectă identitate între ceea ce El spunea şi ceea ce era. Părinţii sunt, la rândul lor, ceea ce spun. Şi de aceea şi noi avem datoria de a fi ceea ce spunem şi de a spune ceea ce suntem. Regăsim aici legătura dintre teologie şi spiritualitate, despre care vorbeam mai devreme.
Cred că dacă cineva are o viaţă duhovnicească şi este ceea ce spune, atunci va fi convingător. Dacă el însuşi a realizat ceea ce sfătuieşte pe alţii să facă, atunci el va putea cu adevărat să-i ajute pe cei cărora le predică. Cei mai mari misionari în Biserică au fost sfinţii, pentru că ei au clădit în ei înşişi desăvârşirea mesajului evanghelic.
" În zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspiraţii pozitive, dar în afara lui Hristos şi a Duhului Sfânt, este o iluzie."
Interviu realizat de pr. Georgian Păunoiu şi tradus de Ionuţ Marinescu
