Misiunea Franceză, „o bulă de oxigen pentru un trup muribund”

Misiunea Militară Franceză, trimisă în România la sfârșitul tragicului an 1916, a avut obiectivul de a revitaliza corpurile Armatei Române, de a le armoniza la nivelul lanțurilor de comandă. Despre starea armatei noastre la sosirea militarilor francezi și despre ajutorul Franței în acea perioadă de impas am discutat cu prof. univ. dr. Cătălin Turliuc, șeful departamentului de Istorie contemporană din cadrul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași.

Când începe activitatea Misiunii Militare Franceze în România?

Această misiune apare ca o necesitate în urma celor trei luni dezastruoase de campanie militară română din vara anului 1916. Atunci, Puterile Centrale au avut forţa să se regrupeze și astfel s-a ajuns ca la începutul lunii noiembrie Bucureștiul să fie amenințat în mod direct. Consiliul de Miniștri a hotărât refugiul la Iași, iar Aliații au început să discute despre soarta României.

A existat o convenție semnată cu Sazonov (n.r. – Sergei Sazonov, ministrul rus de externe în perioada Primului Război Mondial), prin care Antanta se obliga să trimită sprijin militar, armament, misiuni de instruire.

Misiunea Franceză vine, deci, în aceste condiții dramatice. Era formată din aproximativ 1.500 de militari și medici, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot, și a avut un rol important în sprijinul Armatei Române, prin organizarea logisticii și prin participarea cu militari care fuseseră deja doi ani pe front, știau cu ce se confruntă, cunoșteau armata Puterilor Centrale.

Practic, în iarna anului 1916-1917, Armata Română a fost revitalizată, reașezată, a renăscut. O armată, să nu uităm, care era demoralizată, care se afla pe teritoriul național, dar în condiții de refugiu, în care lanțurile de comandă erau rupte.

Cum arăta, la momentul sosirii militarilor francezi, Armata Română, retrasă în Moldova?

Nu avea posibilități de comunicație, între comanda superioară și celelalte unități de luptă nu exista o comunicare eficientă, existau dispute între marii comandanți.

România n-a știut să profite la maximum de cei doi ani de neutralitate pentru a-și pregăti armata în eventualitatea intrării în război, posibilitate care era permanent pusă pe agenda zilei. Din această perspectivă, Misiunea Militară Franceză a fost o bulă de oxigen pentru un trup muribund, pentru că, așa cum bine știți, guvernul, casa regală, instituțiile fundamentale ale statului, transferate la Iași, deja erau în fața perspectivei de a se retrage, la sugestia, nu puțin interesată, a rușilor fie la Herson, fie la Odesa. Așa am ajuns și la trimiterea Tezaurului, pe care nu l-am mai văzut niciodată înapoi.

Franța, pe o rută dificilă, prin Arhanghelsk (n.r. – oraș situat în partea de nord-vest a Rusiei) a reușit să trimită o parte din armamentul promis. Dotarea Armatei Române s-a îmbunătățit astfel și asta a permis ca generalul Averescu, în fruntea Armatei a II-a Române, să declanșeze ofensiva de la Mărăști.

Cel mai vulnerabil punct al Armatei Române

Care erau punctele slabe ale Armatei Române?

Comunicarea, dotarea cu armament și imposibilitatea unor comenzi unitare. Stăteam destul de prost în ceea ce privește artileria, mitralierele. Nu era o armată care să fi exersat practica războiului.

Tehnologia avansase atât de mult, încât strategii militari nu erau capabili să facă față noului tip de război. La debutul războiului, toată lumea credea că până-n Crăciunul anului 1914 acesta se va sfârși. Nimeni n-a crezut că va fi război de lungă durată; nimeni nu și-a imaginat război de tranșee. Nimeni nu și-a ima­ginat apariția armelor de distrugere în masă, cum le numim astăzi, cele care ucideau indistinct: tancurile, aviația de bombardament, aruncătorul cu flăcări, folosirea pe scară largă a mitralierei (care fusese exersată pentru prima dată în Războiul civil american, între 1861 şi 1864), obuzierele pentru distrugerea tran­șeelor. Toate aceste lucruri care țineau de tehnologia sfârși­tului de secol XIX – început de secol XX n-au fost asumate de militari din­tr-un motiv foarte simplu – de la Războiul Crimeii și până la Primul Război Mondial n-a mai existat nici un conflict major în Europa.

Și n-a existat această relație, inclusiv în cazul Armatei Române, între strategie și tactică. Războaiele se câștigă de către cei care au viziune strategică. N-am avut strategi foarte buni, am avut, câteodată, tacticieni, și acest lucru ne-a marcat. Și n-am avut tactica unui tip de război mobil, desfășurat pe spații largi, cu surse de aprovizionare precare.

Din Jurnalul de război al lui Marcel Fontaine, ofițer în Misiunea Franceză, transpare ideea unei falii evidente între soldați și corpul ofițerilor. Cum se explică?

Erau, în primul rând, diferențe de clasă, de tratament. Nu exista, cum există astăzi, solidaritatea de corp. Aceasta se manifesta doar între ofițeri, care aparțineau unei anumite categorii sociale, care aveau un cod al onoarei; erau departe de trupe.

Nu era o camaraderie între ofițeri, subofițeri și trupe. Ofițerii erau dintre privilegiații societății - aveau o anumită conduită, un anumit venit. Nici nu aveau voie să se însoare, dacă mireasa nu avea dotă, iar căsătoria se făcea cu acordul comandantului militar. Era o chestiune care ținea de un anumit mod de a concepe rolul armatei în societate.

Istoriografia perioadei spune că generalul Averescu a fost cel mai acerb critic al Misiunii Militare Franceze. De ce a fost atât de ostil?

Din orgoliu militar. Să ne gândim că în istoria Armatei Române, în vremea lui Cuza, programul de instrucție a fost după modelul francez. Odată cu venirea lui Carol I, modelul a fost german. Toate schimbările acestea, într-un termen nu foarte lung, afectează. O armată are inerție, la fel ca orice alt organism social. E foarte greu să te desparți de obiceiuri. Ca să nu mai spunem că exista și o dimensiune de moral, care a fost excepțională atunci când am trecut munții și am înaintat în Transilvania, dar a existat și reversul medaliei, atunci când am pierdut Capitala.

Dar, revenind, adversitatea este firească. Nici un general nu va recunoaște altui general merite mai mari sau mai mici, pentru că întotdeauna există o competiție pentru notorietate, pentru putere. Iar Averescu, să nu uităm, a sfârșit în politică.

„Un ajutor bine-venit”

Cum ați evalua contribuția Misiunii Medicale Franceze aici, în zona Iașiului?

Fundamentală, în general. Războiul este un blestem pentru oameni și o binecuvântare pentru medici. Pentru că tot ce înseamnă traumatologie, mijloace moderne antiseptice, radiografii (în Franța, Marie Curie a fost pe front și a făcut primele radiografii) s-a putut vedea și exersa. În Primul Război Mondial, medicina a evoluat fabulos de mult, deoarece cazuistica a fost foarte bogată, iar presiunea a fost foarte mare în această direcție.

Apoi, să nu uităm de epidemiile care au făcut mai multe victime decât gloanțele inamicului: gripa spaniolă, tifosul. Pe străzile Iașiului se adunau zilnic câte 300-400 de morți. O imagine dramatică. Misiunea Militară Franceză a pierdut oameni în România; aici, la Iași, îl știm pe dr. Clunet (n.r.: Jean Clunet, medic militar francez, mort la Iași, de tifos).

Și totuși, cât a fost ajutor fratern și cât interes în gestul Franței?

Întotdeauna există un interes. Franța a văzut în Principate și mai apoi în România un factor de civilizație, de stabilitate la gurile Dunării, a văzut similitudini care au putut fi exploatate la nivel cultural.

Care ar fi fost mersul războiului, pe frontul românesc, fără ajutorul dat de Franța?

E greu de spus. Însă îndrăznesc să cred că lucrurile s-ar fi terminat în condiții mai dramatice. N-ar fi existat confruntarea care să dea speranță, acea chestiune de moral care a însemnat vara anului 1917. Ar fi fost mult mai complicat. Și, probabil, destinul nostru ar fi fost mult mai complicat dacă Parlamentul, Casa Regală ar fi părăsit teritoriul național.