„Nu fac decât să reconstruiesc prin sunet satul tradiţional de odinioară“

Coborât din Maramureş, profesorul şi muzicianul Grigore Leşe aduce în lumea culturală şi spirituală românească muzica tradiţională ţărănească. A moştenit glasul de la mama sa, Nastasia luâPavel din Stoicenii Lăpuşului. Muzicianul Grigore Leşe face, după cum mărturiseşte, „arheologie muzicală“. Melodii vechi de sute de ani sunt aduse pe scenă în cadrul unor spectacole inedite care sunt transformate în evenimente ritualice. El însuşi este o apariţie inedită cu nelipsita-i pălărie - fie vară, fie iarnă - şi cu o taşcă din piele de care nu se desparte nici măcar atunci când colindă pe „La Porţile Ceriului“, bătând coclauri unde nimic nu s-a clintit de sute de ani. Pe lângă arheologie muzicală, Grigore Leşe este şi dascăl. Predă etnomuzicologie la Facultatea de Litere din Bucureşti. Întrebat ce reprezintă România pentru domnia sa, a răspuns concis: „Ţara“ cu Ţ mare.

De unde i se trage lui Grigore Leşe „boala cântatului“?

Horitul nu este o „boală“, e o vindecare, o vindecare a spiritului, a sufletului. Se vindecă şi cine horeşte, şi cine ascultă, aşa cum spune un minunat text din Maramureş: „Horile-s de stâmpărare/ la omuâ cu supărare“. Dacă întrebarea era de la cine am moştenit glasul, răspunsul e simplu: de la mama. Când horea mama în hotarul satului, se opreau oamenii din lucru şi o ascultau.

Ce este Grigore Leşe? Rapsod popular, cântăreţ de muzică populară, lăutar, colportor de folclor?

Am studiat fagotul la Academia de Muzică „Ghe. Dima“ din Cluj-Napoca, apoi am obţinut doctoratul cu calificativul Summa cum Laudae pentru teza HOREA ÎN GRUMAZ - Consideraţii teoretice şi practice ale interpretării genului dintr-o perspectivă stilistică. Cred că lucrurile ar trebui să fie destul de clare şi chiar nu înţeleg de ce toată lumea mă întreabă şi se întreabă ce este Grigore Leşe.

Vă consideraţi continuator al lui Constantin Brăiloiu?

În cercetare, cu siguranţă nu am cum să las o amprentă asemănătoare ca dimesiune cu cea lăsată de Brăiloiu. Sper ca prin abordarea stratului vechi din folclor şi interpretare să determin o schimbare radicală a percepţiei şi receptării muzicii tradiţionale, oferind totodată o alternativă producţiilor folclorizate tot mai numeroase în ultimii ani.

Cui datorează Grigore Leşe formarea sa ca muzician?

În primul rând, Liceului de Muzică din Baia Mare, apoi Academiei „Gheorghe Dima“ din Cluj... şi nu în ultimul rând tatălui meu, pentru că a fost de acord să fac şcoală.

Sunteţi, la rândul dumneavoastră, dascăl. În ce constă activitatea pedagogică?

Dascăl sunt de 30 de ani, iar cele mai mari bucurii de aici mi-au venit. Cu copiii din Lăpuş am atins performanţe de neimaginat pentru un profesor de muzică dintr-un sat pierdut pe hartă. Şi acum predau, ce-i drept la un alt nivel: cursuri de vară, ateliere... Din toamnă reiau şi cursul de etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

Care este sursa de inspiraţie pentru realizarea spectacolelor care constituie evenimente inedite în viaţa culturală românească?

Nu e neapărat vorba de o „sursă“. Mă poate inspira un ritual străvechi practicat încă în hotarul vreunui sat uitat de lume, mă poate inspira o stare, un zâmbet, un vers extraordinar, o poveste. Provocări întâlnesc la tot pasul...

Care sunt modalitaţile de exprimare prin muzică ale ţăranului român?

Printr-o interpretare rudimentară sau sofisticată, vocală sau instrumentală, ceremonială sau neocazională, ţăranul s-a exprimat dintotdeauna şi prin muzică. Mai mult, muzica îl însoţeşte pe tot drumul vieţii, ajutându-l la trecerea celor trei praguri: naştere, nuntă, moarte.

Ce reprezintă fenomenul „horitului“?

Horitul nu e un fenomen. E o stare.

Ce este horea în grumaz?

Este un cântec de dor, de singurătate, uneori, foarte rar şi de revoltă. Nu se cântă la petreceri; prin ea nu-ţi exprimi bucuria sau fericirea, ci jalea, suferinţa, dorul, întristarea, iubirea neîmplinită sau trădată. A nu se confunda cu hora care denumeşte un dans. Practic, horea în grumaz este una dintre sintagmele folosite în Maramureş pentru a denumi doina. Am mai întâlnit prin sate denumirea de hore adâncată, înturnată, moroşănească, lăpuşănească. După cum observaţi, nu am citat termenii - încetăţeniţi cumva - hore cu noduri sau horă lungă, întâlniţi la Bartok şi Brăiloiu şi preluaţi de majoritatea cercetătorilor. Această terminologie eu nu am întâlnit-o pe teren.

În ce măsură este prezent sacrul şi Dumnezeu în muzica ţărănească tradiţională?

În general, muzicile tradiţionale au fost strâns legate de ritual, de ceremonial, de legendă ancestrală, având o funcţie magică şi simbolică. Muzica tradiţională reprezintă memoria vie a popoarelor, prin care se redescoperă istoria mitică a unui neam. Important este să recuperăm această dimensiune puternic transcendentă, dimensiunea sacră a muzicii noastre. Eu, prin spectacolele mele, asta îmi propun de fiecare dată.

Cum aţi simţit apropierea omului de Dumnezeu în comunităţile cercetate aproape de „Porţile Ceriului“?

Relaţia omului cu Dumnezeu nu cred că ţine de peisaj. Sigur că omul citadin este mai puţin spontan, mai puţin deschis în a-şi exprima această apropiere. E drept că ţăranii din comunităţile izolate îl invocă mai des pe Dumnezeu, îl pomenesc mai des, parcă cu mai multă smerenie...

Ce vechime au melodiile „scoase în lume“ de Grigore Leşe şi în ce mod s-a întrepătruns muzica liturgică din biserici cu muzica ţărănească, tradiţională?

Horea în grumaz este cea mai veche. Interpretarea acestor hori ne duce cu gândul la cântarea psalmodiată. Emiterea inflexiunilor guturale, care conferă specificitate genului şi, totodată, îi atestă arhaismul, dau horilor în grumaz o aură de mister, de profundă spiritualizare, asemănătoare celei din cântările bisericeşti ortodoxe.

În ce măsură se alterează mesajul spiritual al muzicii ţărăneşti colportate în spectacole şi turnee?

Sigur că, în afara ritualului, mesajul dispare. Pentru a aduce în scenă mesajul spiritual al muzicii ţărăneşti despre care vorbiţi este nevoie în primul rând de multă ştiinţă. Apoi de smerenie, pentru că vorbim despre lucruri sfinte. Apoi, de asumarea faptului că nu poţi face show sau audienţă cu această muzică. Şi nici averi. Eu nu fac altceva decât o încercare de a reconstrui prin sunet satul tradiţional de odinioară... un fel de „arheologie muzicală“.

Grigore Leşe lasă continuatori sau moştenitori ai drumului pe care l-a deschis?

Sigur că da. Îmi place să cred că îmi vor duce mai departe mesajul toţi cei care lucrează cu mine în televiziune, radio, universitate, cei care îmi sunt alături de ani de zile pe scenă. Dacă au ales să rămână lângă mine pe un drum deloc uşor, înseamnă că au înţeles cum stau lucrurile şi că sunt oameni „de bizuială“.

Cum se alterează limba română prin pătrunderea „valului de civilizaţie occidentală“?

Tot aşa cum se alterează şi muzica tradiţională, costumul, arhitectura... Până la urmă se pot şi pierde aşa cum s-a pierdut gastronomia...

Vor rezista „enclavele ţărăneşti“ în faţa asaltului civilizator de astăzi?

Mai sunt încă enclave păstrătoare de spiritualitate ţărănească ce au reuşit să-şi păstreze până în zilele noastre dimensiunea străveche, formând o lume cu sensuri proprii, suficientă sieşi. Mai putem vorbi încă despre o filosofie populară, o mitologie populară, despre exis-tenţa unui calendar popular şi chiar despre o semiotică populară. Timpul pentru ţăranul care trăieşte într-o astfel de comuni-tate are o altă valoare. Între timpul său şi timpul nostru există deosebiri de structură, de sens, de calitate. Ceea ce dă sens timpului în mentalitatea ţărănească este latura magico-religioasă a sărbătorii. Şi calendarul ţăranului are o altă dimensiune. Nu-i structurează timpul, ci îi dă un sens. Îi rostuieşte lucruâ şi viaţa.

Ce înseamnă România pentru Grigore Leşe?

Pentru mine, România este Ţara.

Ce proiecte aveţi în lucru acum?

Am multe proiecte... dar cel mai neaşteptat, cel mai inedit cred că va fi spectacolul pe care îl voi realiza cu regizorul Alexander Hausvater, la sfârşitul acestui an.