Domnule Florin Cârlan, înainte de toate, câteva cuvinte despre dumneavoastră și cum ați ajuns în China.
Am 42 de ani și sunt absolvent al Facultății de Teologie din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța. Tot la aceeași universitate am făcut un masterat în drept, după care am urmat cursurile Secției de Limbi Orientale a Universității București, unde am studiat limbile chineză și persană. Acum patru ani am plecat în China, cu o bursă pentru aprofundarea limbii chineze. Între timp am primit și o bursă din partea orașului Beijing pentru continuarea studiilor doctorale.
Ce vizează aceste studii?
Cercetarea documentelor clasice chineze referitoare la opera marelui gânditor Lao Zi, conceptele fundamentale din opera lui și un scurt studiu comparativ cu gândirea patristică ortodoxă.
O biserică neinterzisă, dar nici recunoscută
Știu că în anii petrecuți în China ați diortosit o traducere a Noului Testament pentru ortodocșii de acolo.
E prea mult spus. Este vorba mai degrabă despre o adaptare în limba chineză actuală a unei traduceri a Noului Testament, publicată în 1864, și a Psaltirii din 1879, ambele tipărite la Beijing, după exemplare puse la dispoziție de Biserica Ortodoxă Japoneză misionarului rus ortodox de la Hong Kong, care se ocupă într-un fel și de restul Chinei. Sper ca ele să-i ajute pe ortodocșii din această țară. Pentru că în lume mai există doar patru exemplare, dar scrise în limba clasică, într-un format foarte greoi pentru cei de astăzi, m-am apucat, împreună cu prietenii ortodocși chinezi, să le retranscriem într-un nou format, acceptat de toată lumea. Am păstrat limba clasică veche, în care sunt traduse, pentru că este încântătoare la auz pentru chinezii de astăzi. Mai există o variantă a Bibliei, de la 1910, tradusă în „limba chineză de stradă”, cum spun ei, dar care nu-i mulțumește pe deplin.
Pentru că tot îi pomeniți, câți ortodocși trăiesc astăzi în China?
Este foarte greu de stabilit numărul lor, pentru că, practic, nu există o statistică oficială în acest sens. Există însă mărturiile credincioșilor care spun că în Beijing, spre exemplu, trăiesc peste 100 de ortodocși. Dar și aceștia sunt împărțiți în două grupări, după etnie: gruparea Albazin, ai cărei strămoși provin din cazacii din Rusia căsătoriți cu etnice chineze, după cucerirea populației locale în 1685 de către împăratul Kangxi. Urmașii lor de astăzi nu se deosebesc de masa nativilor chinezi. Când apar însă în acte, originea lor este menționată. Ortodocșii din a doua grupare, puțini la număr, aparțin etniei Han, majoritară în China.
Spuneți-ne câteva cuvinte despre Biserica Ortodoxă Chineză.
De regulă se spune că primele misiuni creştine în China au avut loc în secolul al VII-lea, odată cu pătrunderea nestorienilor. Eu am o cu totul altă părere despre acești „nestorieni”, despre care, probabil, vom vorbi. Primul misionar catolic în China a fost Ioan de Monte Corvino, iar primul contact al creştinismului ortodox cu China s-a făcut prin spătarul Nicolae Milescu, aflat în solie în această țară, între 1575-1577, din partea împăratului Rusiei. Bazele misionarismului ortodox rus în China s-au pus însă în 1685, când părintele Maxim Leontiev a fost luat prizonier în regiunea Amur de către chinezi şi dus la Beijing. În 1695, Mitropolitul rus Filotei de Tobolsk a trimis acestuia un Sfânt Antimis, mir şi cărţi liturgice. În 1714, acelaşi mitropolit a întemeiat Misiunea ortodoxă rusă din China, care a avut de înfruntat atât reticenţa chinezilor, cât şi opoziţia acerbă a iezuiţilor. În 1957, Biserica Ortodoxă Chineză devenea autocefală, având 20.000 de membri. Revoluţia culturală din 1966-1967 însă a distrus tânăra Biserică Ortodoxă aproape complet. Astăzi, guvernul chinez recunoaşte oficial cinci culte religioase: budismul, taoismul, catolicismul, protestantismul şi islamul, nu şi creştinismul ortodox. În timpul revoluției culturale, numai romano-catolicii au beneficiat de sprijinul primului-ministru de atunci, Zhou Enlai, mâna dreaptă a lui Mao. El l-a convins pe acesta să păstreze două catedrale istorice romano-catolice în Beijing, ridicate de misionari în urmă cu 400 de ani. Ortodocșii nu au avut nici un susținător, Biserica lor fiind distrusă din temelii și cei mai mulți preoți, martirizați. În 1990, când guvernul comunist a făcut marea deschidere către Occident, a chemat toate cultele să se înregistreze oficial. Romano-catolicii, având încă episcopi nativi chinezi, au reușit să se înregistreze. La fel și protestanții. Ortodocșii însă, cu doar trei-patru preoți nativi, și aceștia lipsiți de drepturi civile, fără episcop, neștiind poate de invitația guvernului, nu au avut forța necesară să se treacă pe lista cultelor recunoscute. Astăzi, Ortodoxia în China nu este interzisă, dar nici recunoscută. În aceste condiții, comunitățile ortodoxe sunt doar tolerate. În perioada comunistă nu s-a ridicat nici o biserică ortodoxă în China, dimpotrivă, au fost demolate. Acum, există doar două în orașul Harbin, în nord-estul țării. Una, „Sfânta Sofia”, foarte frumoasă, a fost transformată în muzeu. Cealaltă, „Acoperământul Maicii Domnului”, mai mică, la fel de frumoasă, a rămas activă, dar nu a avut preot. Acum are unul, hirotonit în Rusia, care, din păcate, nu are voie să slujească în nici o altă localitate. În Beijing a existat Centrul misionar ortodox rus, care a avut patru-cinci biserici, cu moaște de sfinți mucenici, două mănăstiri, una de maici și una de călugări, o Reședință episcopală, o bibliotecă. Toate însă au fost demolate și acoperite cu pământ. Străinii ortodocși care vor să participe astăzi la o slujbă trebuie să meargă în incinta Ambasadei Rusiei, unde funcționează o capelă. În sud, în orașul Hong Kong, se află o biserică ortodoxă rusească, una grecească, a Patriarhiei Ecumenice, care are și un episcop. Preoții de acolo nu au dreptul să slujească în alte localități. În zona numită Mongolia interioară trăiesc vreo 3.000-4.000 de ortodocși de etnie Man. Ei se adunau în casa unuia dintre credincioși. Guvernul a sesizat însă lucrul acesta și, temându-se de vreo posibilă conspirație politică, le-a ridicat două biserici! În Taiwan există acum o singură biserică ortodoxă. În total, în China, trăiesc aproximativ 10.000 de credincioși ortodocși.
Ce senzație v-a creat contactul cu această istorie și realitate ortodoxă chineză?
Aceea de trăire a creștinismului ca în perioada lui primară. Ca atunci când credincioșii erau înconjurați numai de păgâni, erau prigoniți de autorități, obligați să se ascundă ca, neștiuți de nimeni, să-și practice cultul. În Beijing, de pildă, ortodocșii se adună în casa unuia dintre ei și se roagă în fața icoanelor.
Apropo de icoane: cum arată acestea, în varianta lor chinezească?
Nu diferit de ale noastre. În majoritate, sunt aduse fie de la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, fie din Rusia. În diaspora chineză din America există pictori care realizează icoane ortodoxe cu specific național, mai ales cu chipurile mucenicilor martirizați în 1900 în China, în timpul Răscoalei așa-zișilor „boxeri”. O răscoală în fapt anticolonialistă, îndreptățită din acest punct de vedere, dar condamnabilă pentru că s-a extins violent și asupra conaționalilor care se aflau într-o anumită legătură cu străinii și care îmbrățișaseră religia acestora. Este vorba de 222 de mucenici, în frunte cu Mitrofan Yang Ji, primul preot ortodox nativ chinez. În vremea aceea, întreaga Biserică Ortodoxă Chineză avea puțin peste 400 de credincioși. Cu alte cuvinte, jumătate din Biserică a fost martirizată!
O căsătorie și o familie adusă la Ortodoxie
Domnule Cârlan, din China v-ați întors nu numai cu o experiență inedită, ci și cu o soție și o fiică...
Așa e. Acolo m-am căsătorit cu o chinezoaică, medic specialist în medicină tradițională. O cheamă Maria-Ting Ting. În timpul pregătirii tezei de doctorat, aveam nevoie de o Biblie în limba chineză. Atunci, în pangarul unei catedrale romano-catolice, unde căutam cartea, am cunoscut-o pe Maria, care provine dintr-un sat în întregime romano-catolic. Acolo a funcționat fosta misiune iezuită condusă de Matteo Ricci, ajuns în China în 1582. Când am hotărât să ne „luăm”, am venit în țară, unde ea a primit mirungerea ortodoxă și ne-am căsătorit. Părinții ei au avut oarece rețineri, și încă mai au, deoarece în China nu se știe aproape nimic despre Ortodoxie. Până și unii din mediul romano-catolic cred despre ortodocși că sunt protestanți sau sectanți! Părinții Mariei l-au întrebat pe preotul lor ce este cu Ortodoxia. Iar acela le-a spus că nu este nici o mare diferență ca și credință. Atunci s-au mai liniștit. Acum mergem împreună la slujbe la Biserica „Sfântul Grigorie Palama” din București și la „Sfânta Ecaterina”, paraclisul Facultății de Teologie, dar cea mai mare problemă pentru ea rămâne bariera lingvistică. Împreună o avem pe Anastasia-Yang Ji, după numele primului preot ortodox chinez de care am pomenit, care are un an și șase luni. I-am pus și al doilea nume pentru că chinezii nu pot pronunța numele occidentale. Așa că aici îi spunem Anastasia, iar în China Yang Ji. Fetița, deși s-a născut acolo, am botezat-o ortodoxă aici, în România.
Ce proiecte de cercetare aveți în lucru?
La cererea Secției de Religie a Universității de lingvistică din Beijing, doresc să continui un studiu referitor la primii creștini care au intrat în China și care, conform studiilor protestante, citate și pe la noi, ar fi fost nestorieni. Este o afirmație care nu se sprijină pe nici o sursă! Am studiat problema în China pentru teza mea de doctorat și am ajuns la concluzia că, în realitate, iezuiții, adică misionarii romano-catolici care au descoperit și analizat prima mărturie creștină chineză, așa-zisa „Stelă nestoriană” de la Xi’an, susțin că primii creștini care au intrat în China, după cum reiese din textul de pe stelă, au aparținut „Bisericii primare, a cărei dogmă era pură”. Atunci, se pune firesc întrebarea: cum de toate studiile protestante afirmă că ei erau nestorieni? Asta este o mare problemă. Protestanții nu pleacă în această susținere de la nici o mărturie de ordin dogmatic sau de altă natură. Singurul lor argument ar fi că apar pe această stelă numele unor monahi veniți din Imperiul roman, ale căror nume sunt scrise în limba siriacă! De aici au tras concluzia că aceștia au venit din Siria, care pe vremea aceea se pare că era nestoriană. După părerea mea este o mare eroare. Pentru că în anul în care stela respectivă mărturisește că au intrat creștinii în China, adică 635, Siria nu era neapărat nestoriană. Sfântul Ioan Damaschin, care a trăit între anii 645-749, era ortodox. Asta ce ar însemna să credem, că doar sfântul, care era din Siria, era unicul ortodox de acolo, înconjurat de o mare mulțime nestoriană? O mare eroare! Eu mă bazez în principal pe studiile chineze, pe care se pare că Occidentul le evită. De aceea voi încerca să contrazic această teorie occidentală, lipsită de fundament.
Domnule Cârlan, înainte de a ne despărți, definiți într-un fel metaforic această întâlnire ortodoxă românească, prin persoana dumneavoastră, cu Ortodoxia chineză.
Eu cred că în Dumnezeu suntem una, chiar dacă ne despart distanțe atât de mari. Tot suntem frați în Hristos și urmași ai lui Adam. Nu trebuie decât să ne întâlnim. Atâta tot.
