„Recalibrarea meseriei de jurnalist va fi cerută chiar de piața media”

Pe 7 februarie 2005, când apărea primul număr al „Ziarului Lumina”, nimeni n-ar fi intuit turnura și transformările accelerate care aveau să se producă în numai un deceniu și jumătate pe piața media. Și mai ales felul în care presa se face și arată astăzi. La 16 ani distanță de acel moment, încercăm o analiză a acestui domeniu vital pentru o societate sănătoasă, într-un interviu cu prof. univ. dr. Daniel Condurache, de la specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării a Facultății de Litere, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Cum a schimbat pandemia paradigma presei tra­di­ționale la nivel mon­dial, domnule profesor?

Aș împărți în două analiza. Mai întâi în ceea ce ține de noile media, care au fost supralicitate în perioada asta, încercând să facă un lucru pe care, de regulă, îl făceau mass-media tradiționale. În același timp, s-a mai observat încă o dată că în momente-limită, de criză, n-ai nevoie de instrumente de comunicare cu o foarte bună acuratețe. Comunicarea digitală sau, ca să folosesc un barbarism des uzitat, social media numai de acuratețe nu poate fi „învinuită”.

Apoi, în această perioadă specială, până și media clasice au fost controlate prin mesajele transmise de către autoritățile forțate să gestioneze situația asta. Și-aici sunt tot felul de exemple de dat despre ce n-au făcut media tradiționale. De exemplu, în ­România n-au atenționat că s-au făcut foarte multe greșeli și exagerări. Aș aminti, spre exemplu, internarea asimptomaticilor, care s-a văzut că a fost un exces de zel și care s-ar putea să fi lăsat și victime în spate; nu știm asta acum, se va evalua în timp. Apoi, a fost uluitor să vezi cum, din SUA până în România, personaje emblematice au câștigat popularitate, ­devenind un fel de instanțe de ­comunicare, dar s-au prăbușit odată ce rolul ăsta le-a fost luat - dr. Fauci, în SUA, ministrul nostru de interne (n.r. - Marcel Vela).

Prin urmare, s-a creat un gen de proces destul de distorsionat, pe două voci, care mai întâi a marcat disperarea întâmplării neașteptate, apoi a încercat să pună ordine în „paradisul” ăsta al pandemiei. Nici acum nu știu și nici nu pot evalua câte din informațiile care au circulat au fost știri bune, câte au fost știri rele sau fake news. Așadar, una dintre cauzele pentru care suntem atât de năuciți la momentul ăsta este și conceptul mediatic diafonic, produs, în paralel, pe cele două canale.

Aș spune și că nenorocirea care s-a abătut asupra noastră a găsit nepregătită presa și a arătat foarte multe dintre „cusăturile” acesteia, pe care altfel eram dispuși să nu le vedem. Una dintre cusături ar fi cât de dependente sunt insti­tu­țiile media de finan­țatori. În ­România, acum, aproape nu există voce critică, din rațiuni legate de angajamentul parafat între ­Guvern și media. Aproape că devin dușmănoși cei care-și mai pun întrebări asupra unor măsuri deja hotărâte. Dar, dacă în presa tra­di­țională lucrul ăsta era de așteptat, am văzut cu toții cât de selective au fost și așa-numitele noile media, care au transmis, ­la anumite momente, informații foarte filtrate.

O criză similară a existat și în timpul Primului Război Mondial, în perioada pandemiei de gripă spaniolă. Și atunci s-a manifestat un anumit control al statului asupra presei, în ceea ce privește informația transmisă. De ce acum, într-o epocă a supra­abun­denței în comunicare, am ajuns la acest haos infor­mațional, care a făcut ca publicul să nu mai găsească mediana după care să se ghideze?

Trebuie să înțelegem că, odată cu evoluția dezordonată a trecerii de la paradigma analogică la cea digitală, s-a creat și un public pe măsură. Nu mai este publicul ideal, cu discernământ, care caută să-și echilibreze informația. De regulă, primește ce i se dă. Și dacă în media tradiționale mai există, să spunem, teoretic, niște bariere care țin de codurile etice, deontologice, în ceea ce nu se ­declară a fi mass-media, dar îndeplinesc multe roluri ale mass-media, și mă refer la comunicarea digitală, nu există nici o regulă. Or, neexistând reglementări, e o lege entropică, până la urmă, că lucrurile nu pot evolua decât ­într-un soi de dezordine.

Deci, dacă ar fi să calific cumva ceea ce s-a întâmplat, ar fi dezordinea informațiilor și lipsa de ponderare a lor, lipsa de a studia oportunitatea informației.

Pentru că în presă, de multe ori, trebuie să studiezi și oportunitatea unei știri; nu-i așa de simplu - nu o primești și o dai rapid. Sigur că am avut o comunicare mediată ca-n timp de război și nu ca în timp de pace. Totuși, s-a văzut încă o dată că în situații-limită drepturi numite fundamentale, inalienabile, pot fi încălcate cu ușurință. Dar ce mi se pare uimitor este că un astfel de comportament nu numai că este tolerat, ci chiar încurajat de către public. Și asta spune din nou că nimic din ce-am câștigat din punctul de vedere al liberei exprimări nu-i câștigat pentru totdeauna. Se poate pierde la fel de ușor cum s-a câștigat.

„Am ajuns în faza în care jurnaliștii nu mai concurează pentru un post, ci sunt desemnați” 

În România, pe parcursul acestui an neobișnuit, în presa mainstream au existat doar două subiecte-obsesii: pandemia și zona politică. E drept că e un fenomen epidemic cu care generațiile actuale nu s-au mai întâlnit. E la fel de drept că și la nivel politic a existat o anumită dinamică. Dar există viață și dincolo de aceste două obsesii. De ce a persistat tendința de a ignora restul problemelor sociale, lucru care nu s-a întâmplat și în presa străină?

Aș spune că în România am ajuns în faza în care jurnaliștii nu mai concurează pentru un post, ci sunt desemnați. Mă uit așa, cu revoltă uneori, cum apar în spațiul public acești vectori de opinie, personaje extrem de puțin dotate din punctul de vedere al calităților necesare unei astfel de misiuni. Ele se perindă, capătă notorietate și asta e una dintre cauzele pentru care peisajul media e deteriorat. Aproape nu mai contează cine ești, ce-ai făcut și mai ales ce știi să faci, dacă ți se oferă breșa asta, de a deveni personaj public. Și aici mă refer nu numai la mediile clasice, ci și la toți așa-zișii influenceri, oameni care au audiențe mari în on-line și care devin adesea mult mai credibili și mai persuasivi decât profesioniștii. Ăștia cred că sunt marele păcat al acestui tip nou de presă și care nu știu cum poate fi reglementat.

Astăzi, „Ziarul Lumina” împlinește 16 ani de apa­riție neîntreruptă. Ediția tipărită merge în tandem cu ediția on-line, fiecare centrată pe publicuri cu rutine specifice în a se informa. Cum ați descrie presa românească de azi, la o privire generală?

Este într-o degringoladă. Aproape că nu mai găsesc exemple de bună practică. Asta cu atât mai mult cu cât urmăresc cu destulă atenție fenomenul. E o realitate la care s-a ajuns, care nu-i neapărat românească; se regă­sește și în marile spații publicistice din toată lumea. Spre exemplu, am fost ­extrem de mirat să văd cât de partizană a fost presa americană în ultimii ani. Faptul că noi am ­împrumutat „boala” de a lipsi profesia asta de câteva lucruri fundamentale, de a ne lepăda de ele, nu mi se pare bizar.

Totuși, pentru că suntem la o aniversare, aș vrea să spun, și nu din complezență, că tipul acesta de operațiune media - publi­cațiile „Lumina”, la care mă uit foarte atent, a reușit, probabil prin eforturi considerabile, să țină o linie dreaptă în toată harababura asta din media. Și mai ales a reușit să facă un lucru fundamental, pe care toți îl reclamă, dar mulți îl uită - să ajungă și în România de la sat. Pentru că, în țara asta, jumătate din populație trăiește în mediul rural, ca să fiu mai specific în jurul parohiilor din mediul rural. Desigur că există și acolo televiziune, desigur că există și acolo acces la internet. Dar cred că activitatea neîntreruptă a publi­cațiilor „Lumina” canalizată, în principal, către această Românie, a mai ordonat din comportamente, a dat sugestii îndreptătoare. De aceea, mă ­declar, ca de fiecare dată, un ­admirator al acestui tip de demers și mă refer, în primul rând, la cotidianul „Ziarul Lumina”, dar și la celelalte operațiuni media ale Patriarhiei, în care nu am sesizat niciodată „păcatele” pe care le-am invocat mai înainte.

„Există doar iluzia că frecventând mediile sociale de informare te informezi”

Între tipul tradițional de informare și modul de informare al generațiilor tinere și foarte tinere pare că se cască un hău. Presa e foarte puțin urmărită de adoles­cenți. YouTube, TikTok și vlogurile sunt mediile din care ei își extrag infor­mațiile. În fapt, aici le sunt oferite mici „rețete” de viață, informație gata mestecată, scutindu-i de efortul de a gândi cum să reacțio­neze în funcție de infor­mația primită.

Uzul, în timp, al acestor forme de a culege informații, care, repet, nu sunt presă, a creat un tip de cititor care nu mai este interesat să se informeze. Acum există numeroase dovezi că platformele sociale au fost gândite în așa fel, încât să creeze adicție. Ba, mai mult, să creioneze un tip de ­amprentă digitală a fiecărui consumator, pe baza căreia să i se livreze adevărurile care îi convin. Prin urmare, există doar iluzia că frecventând mediile sociale de informare te informezi. Nu te informezi, ți se livrează ceea ce ar primi cu bunăvoință portretul tău digital.

Efectul platformelor sociale e „magic”, ești mai interesant, mai frumos, iei legătura cu oameni care sunt toți de acord cu tine, te apreciază. Dar asta rămâne doar magie. În spatele acestui truc stă viața reală. Eu am întâlnit tineri care sunt, în medie, șase-șapte ore pe zi robi ai acestei „magii”. Asta mi se pare periculos și nu știu cum putem rezolva această situație. S-ar putea spune că școala trebuie să se ocupe de ches­tiunea asta. E greu de spus dacă școala, în forma ei de astăzi, poate să fie mai atractivă decât o ­„excursie” de șase ore pe TikTok. La cum cunosc eu copiii cu care lucrez, mă îndoiesc.

Mai poate ajunge presa la publicul acesta?

Cred că noi parcurgem un experiment tranzitoriu și sunt lucruri fundamentale care nu se modifică; nu ni se modifică ADN-ul uitându-ne pe internet. Există studii care spun că mulți oameni renunță la mediul digital, ceea ce arată că nu asta va fi forma definitivă de comunicare. Că, de fapt, se va găsi un mix între mass-media tradiționale și cele digitale, iar forma de informare a viitorului, de reflectare a realității imaginate, se va schimba. Cred că ne-am nimerit rău, în acest fenomen tranzitoriu, cu creșterile și descreșterile lui. Dar, atât timp cât omul o să aibă nevoie de poveste, tot povestea o să ne salveze. Și nevoia noastră de a povesti.

Nevoia de poveste va fi cea care va regla, într-un final, într-un mod care nu îmi este foarte clar, și nevoia de informare, și graba asta, care are un impact devastator asupra personalității, la o vârstă la care structura de personalitate se formează. Ăsta e, de fapt, marele rău - nu că folosesc lucruri superficiale, ci că le folosesc la o vârstă care, în mod biologic, este dedicată alcătuirii personalității. Dacă în intervalul ăsta de timp nu ai grijă să culegi ceea ce este bun, rămâi cu niște lipsuri, cu niște tare, pe care nu le mai poți îndepărta toată viața. De aceea, cred că nu putem continua așa și că o să găsim, în final, calea bună.

Cum se va recalibra meseria de jurnalist, ținând cont de ritmul galopant de intruziune a rețelelor sociale în viețile noastre, dar și de noile reconfigurări pe care vrând-nevrând pandemia ni le impune?

Am un exemplu favorit aici. Unii mi-au spus că e exagerat, dar eu nu cred asta. Așa cum nu poți face medicină doar instruindu-te de pe Facebook, TikTok și alte rețele sociale, tot așa cred că meseria de jurnalist, una mult prea importantă pentru tipul de societate în care trăim, nu poate fi făcută numai de amatori și de cei care lucrează după principiul „primul venit, primul servit”. O să fie întotdeauna nevoie de jurnaliști buni și îmi place să cred că până la urmă recalibrarea meseriei de jurnalist va fi cerută chiar de piața media. Când ai un necaz, cauți cel mai bun medic; așa e și cu nevoia de informare. După aceste căutări și zbateri la care am asistat în ultimii ani, va fi nevoie de profesioniști.