Rugăciunea isihastă nu se învaţă, ci se trăieşte

Rugăciunea isihastă ne fascinează şi ne luminează pe toţi întru aleasă liniştire, aşa cum numai Dumnezeu a rânduit să primim darul de adâncă pace şi trăire întru Hristos. Discuţia cu IPS Irineu mi-aş fi dorit să dureze o viaţă. Era senin vlădica şi, în acelaşi timp, vădit tulburat de subiectul pe care cu îndrăzneală l-am ales. Astfel de trăitori sunt greu de abordat, dar atunci când mănăstirea de metanie este Frăsinei, lucrurile se schimbă. Am vorbit despre rugăciune isihastă, despre smerenie, despre comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să înţeleg că nimic nu este mai de preţ decât privirea cu sfială plecată în faţa măreţiei Harului Divin.

În abordarea unui asemenea subiect e greu să găseşti traiectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început aş vrea să stabilim concret, ce este isihasmul, un concept sau un principiu de viaţă?

Isihasmul nu este un concept, ci un principiu de viaţă. Isihasmul este o modalitate de a trăi în linişte, dar nu neapărat într-un loc retras sau într-un loc ascuns, ci liniştirea despre care vorbesc Patericul şi experienţa Părinţilor. Este în primul rând un soi de viaţă plăcută lui Dumnezeu, care se adresează sufletului, vieţii, intelectului, voinţei şi sentimentului. Cei care doresc să se liniştească pot fi atât călugări, cât şi mireni. Nu este o vocaţie prin excelenţă a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice această liniştire. Prin definiţie, monahus înseamnă reunit în sine, adică devii una cu Dumnezeu. Şi dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viaţa ta să fie într-o stare de har. Proorocul Ilie a primit descoperirea lui Dumnezeu în linişte, nici în furtună, nici în tunete, ci într-un zefir lin, într-o stare de pace, de liniştire sufletească, astfel încât nimic din ceea ce este pământesc să nu tulbure această linişte. Nevoitorul, atunci când iese din lume, doreşte să se unească cu Dumnezeu, doreşte într-adevăr viaţa pustnicească, aşa cum se spune la slujba călugăriei. Această dorinţă are un singur ţel, apropierea de Dumnezeu. În activitatea lui, el urcă neîncetat. Dinamismul din fiinţa umană ne face să înţelegem că în fiecare zi trebuie să facem ceva pentru a ajunge mai sus. Întotdeauna ne raportăm spre o ţintă, la care privim şi la care întotdeauna ne nevoim să ajungem. Sfântul Apostol Pavel fixează această nevoinţă în crucea lui Hristos. Deci, cu ochii aţintiţi spre crucea lui Hristos înaintăm, suntem într-o permanentă ascensiune spre Dumnezeu, care este iubire. Din partea lui Dumnezeu, această liniştire este împărtăşită prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin nevoinţă. Deci Dumnezeu, în aceste porunci ale sale, a aşezat multă linişte, multă pace sufletească. Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt. Atunci când ne rugăm şi când ne concentrăm asupra rugăciunii, mintea intră într-o stare de nevoinţă, într-o stare de asceză, astfel încât ea trebuie să ajungă la deşertare, la smerenie.

În acelaşi timp, şi inima trebuie să se ridice spre minte, pentru că trăirea sufletească are nevoie de Cuvânt, care, la rândul lui, trebuie perceput raţional.

Cuvântul ca percepţie raţională implică ridicarea inimii spre minte. Când descoperi, însă, că eşti în Dumnezeu, că eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt?

Psalmistul vorbeşte adesea despre munţi, despre locuri înalte, ceea ce ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească spre starea cerească.

Coborârea minţii în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înţelegere a propriei fiinţe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputinţa noastră, dar în acelaşi timp vedem şi puterea lui Dumnezeu. Am putea spune că în momentul acesta suntem în slavă dumnezeiască, aşa cum şi Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă. El spune: "Acum eşti în slavă, acum eşti în bucurie" şi îl întreabă: "Ce simţi?". Iar el îi răspunde că slava dumnezeiască este doar slava de liniştire, care de fapt este o liniştire a propriei identităţi, o aflare şi o împlinire în acelaşi timp. Liniştea o găseşti numai atunci când eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt, când ai aflat calea, când ai aflat viaţa, când descoperi că eşti în Dumnezeu, fără să te opreşti vreodată.

Fericitul Augustin spune: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne" şi "Ne linişteşte sufletul nostru, până când se va odihni întru Tine". Mistica ortodoxă vede într-adevăr în linişte o lumină, o pace sufletească, pe când mistica apuseană vede întotdeauna un zbucium al crucii, al suferinţei, al durerii, al ascezei duse la extrem. Omul, când ajunge la lumină, nu mai are frică, nu mai are acea încrâncenare interioară, pentru că lumina aduce liniştirea sufletului.

Isihasmul este perceput ca o permanentă asceză şi o trăire aparte. Totuşi, aţi putea să delimitaţi centrele reprezentative ale isihasmului ca trăire de sine?

Putem vorbi de centre isihaste, adică locuri unde s-au nevoit Părinţii. Isihasmul este unul şi acelaşi ca trăire, ca învăţătură. Pornind de la Sfântul Munte Athos, unde isihasmul este de o asceză şi o trăire aparte, şi continuând cu Meteora, vorbim de centre isihaste cu tradiţie. Putem continua cu Sfântul Ioan de Rila, în Bulgaria, cu centrele isihaste din Serbia. Un astfel de centru, extrem de important după părerea mea, a fost Palestina, cu trăitori precum Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Gherasim de la Iordan. Un alt centru isihast care trebuie amintit este Siria. Mănăstirea Sfântului Simion Stâlpnicul este un loc ales, de rugăciune isihastă. Felul în care se ruga Sfântul Simion, trăind în vârful stâlpului, este unul dintre cele mai aspre moduri de rugăciune. Dumnezeu a rânduit să ajung în locul acela magnific şi să simt prezenţa acestui sfânt de o smerenie inimaginabilă şi de o trăire aparte. La Mănăstirea Sfânta Tecla, tot în Siria, am simţit aceeaşi putere a rugăciunii isihaste. Şi la noi în ţară sunt centre isihaste de tradiţie, precum cele de la Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Tismana, Mănăstirea Sihăstria. Ca pretutindeni în centrele isihaste, şi aici trăieşti certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în linişte şi lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jertfa este absolut necesară. Ea ne subţiază, ne transfigurează, pentru că doar aşa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micşorează faţă de lume, cu atât se dilată faţă de Dumnezeu şi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este strigăt. Sfinţii ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuşi Mântuitorul a avut-o pe cruce atunci când a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?". Sfântul Siluan vorbeşte adesea despre această părăsire şi ne face să înţelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Dumnezeu ne spune "Bate şi ţi se va deschide", dar această stăruinţă trebuie să fie întocmai ca a lui Iacob cu Îngerul. Mântuitorul ne întreabă: "Vrei să te vindeci?", iar noi îi răspundem: "Da, Doamne, vreau", dar vindecarea cere sacrificiu, cere jertfă, cere smerenie. Trăirea în suferinţă este o mare catastrofă, te pândeşte următorul pas, moartea, or, ca să scapi de moarte, trebuie să te vindeci. Întotdeauna m-a impresionat o scenă în care Michelangelo l-a redat pe păcătos încorsetat de şarpe. Este extrem de sugestivă această imagine a omului păcătos, în care se vede clar cum păcatul îl sugrumă pe om. Păcatul implică existenţa în chinuire, dar împăcarea cu Dumnezeu ne arată că trăim în pace şi murim în pace. De-aceea se şi spune: "S-a săvârşit în pace". Asta înseamnă că s-a săvârşit în linişte, în bucurie, în dragostea lui Dumnezeu.

În Mănăstirea Frăsinei, în care de-a lungul timpului s-au nevoit desăvârşiţi sihaştri, am putea vorbi despre o trăire desăvârşit athonită?

Mănăstirea Frăsinei este un loc ales de sfinţi. Înainte de Sfântul Calinic, ocrotitorul acestei sihăstrii, la Frăsinei s-au nevoit părinţi sihaştri care încă din vremea aceea aveau rânduială athonită. În legământul de blestem pe care Sfântul Calinic l-a lăsat acolo este menţionat clar că viaţa monahală de la Frăsinei este o viaţă de tip athonit. Acest loc de rugăciune şi de viaţă pustnicească este şi un loc al prezenţei Sfântului Calinic. El nu a părăsit niciodată această sfântă mănăstire, rânduiala impusă de el păstrându-se şi astăzi. Ceea ce înseamnă că harul pe care l-a primit Sfântul Calinic de la Dumnezeu de a întemeia această sfântă mănăstire este prezent acolo, prezent în viaţa şi trăirea monastică a locului. Ceea ce mă impresionează foarte mult este că cei care ajung la Mănăstirea Frăsinei nu caută un călugăr anume, ci rânduiala Sfântului Calinic, care este o rânduială de slujbă, de rugăciune, de viaţă duhovnicească. Prin aceeaşi rânduială, se ştie că femeilor nu le este îngăduit să păşească în Sfânta Mănăstire Frăsinei, şi asta din simplul motiv de a respecta regulile monastice ale locului ocrotit de duhul Sfântului Calinic.

Ştiu că mănăstirea dumneavoastră de metanie este Frăsinei, că niciodată nu veţi avea o viaţă duhovnicească menită să se detaşeze de rugăciunea şi asceza athonită. Aş vrea să ştiu cum aţi perceput impactul rugăciunii isihaste?

Având în vedere că şi acum mă consider tot acolo, am 34 de ani de Frăsinei, cele mai multe amintiri şi trăiri duhovniceşti tot de Frăsinei mă leagă. După cum bine ştim, "viaţa pustnicilor fericită este", iar întâlnirea cu Dumnezeu la Frăsinei este prezenţă, este profundă, este vie, cel puţin aşa simte sufletul meu de monah. Să nu credeţi că viaţa de acolo este frumoasă pentru că este lipsită de griji, ci pentru că acolo poţi trăi cu desăvârşire o permanentă asceză. Mănăstirea nu este un loc de meditaţie şi odihnă. Postul, rugăciunea, metaniile, lacrimile, slujbele de noapte, acestea sunt hrana de fiecare clipă a călugărului. Dacă monahul reuşeşte să îşi facă rânduiala, ca pe un principiu de viaţă, abia atunci putem spune că a dobândit calea cea dreaptă a împărăţiei lui Dumnezeu. Slujba călugărească ne învaţă că "Iisus Hristos trebuie să îţi fie la sculare, Iisus Hristos să-ţi fie la culcare, Iisus Hristos să-ţi fie întotdeauna preocuparea de căpetenie". Ori eşti ars de focul Duhului, ori eşti ars de focul acesta al instabilităţii, sau, altfel spus, nu te ţine locul. Frăsineiul a avut dintotdeauna mari trăitori în Hristos.

Trăind puterea rugăciunii isihaste în aceeaşi perioadă cu părintele Ghelasie, aţi putea delimita traiectul spiritual şi ascetic al acestui atipic isihast?

Noi am fost contemporani, el ajungând doar cu câteva luni înaintea mea în mănăstire. Eram din aceeaşi zonă, aveam aceleaşi idealuri, asemănându-ne în dorul permanent după Dumnezeu şi după rugăciune, fiind cu toată fiinţa iubitori ai Sfântului Calinic. Pentru părintele Ghelasie rânduiala mănăstirii era ceva sacru, de care nu-i era îngăduit nimănui să se atingă. El a avut un canon al lui, datorită căruia multă vreme nu a slujit, iar eu am avut marea bucurie să-l repun în activitate ca preot. Şi a fost un preot trăitor şi un bun duhovnic, preocupat de mistică. În cei din urmă ani ai vieţii nu a dorit să fie consultat de medici, ci a ales să-şi ducă propria cruce. Şi a ars ca o lumânare, cu o prezenţă continuă. În ultima perioadă a vieţii mânca extrem de puţin şi, slăbit fiind, stătea tot timpul pe pat, cu patrafirul pregătit pentru cei care veneau să se spovedească.

Până la urmă, cine poate practica isihasmul?

Orice om, fie călugăr, fie mirean, oricine! Important este să ajungi la acea stare în care Dumnezeu să coboare în inima ta şi să te uneşti cu El. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l căutăm şi trebuie să-l găsim cu orice preţ, dar nu trebuie să-l forţăm pe Dumnezeu să ni-l dea. Ca orice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârşire.

"Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt."