„Să avem o minte care îndreaptă lucrurile strâmbe“

▲ Cu părul nins de vreme, dar cu sufletul tânăr, părintele Teofil Părăian, cunoscutul duhovnic de la Sâmbăta de Sus, la cei optzeci de ani ai săi, mărturiseşte prin cuvântul şi atitudinea sa că vocaţia creştinului se împlineşte numai în raport cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru ▲ Riguros, dar fără crispare, credincios, dar departe de orice exagerare, părintele Teofil Părăian este purtătorul unei bucurii care contaminează pe oricine îi trece pragul, pentru a lua binecuvântare sau un cuvânt de folos ▲ „Dorinţa mea cea mai de căpetenie este să înmulţesc binele şi bucuria“ ▲ Cum poţi rămâne smerit atunci când ai succes în societate? ▲ „Ai succes pentru că Dumnezeu îţi dă succes şi tu trebuie să te smereşti pentru succesul pe care ţi-l dă Dumnezeu“ ▲

Părinte Teofil, toate apariţiile dumneavoastră la conferinţe mărturisesc că sunteţi o fire optimistă, sunteţi bucuros mereu; cum reuşiţi ? Aţi fost aşa dintotdeauna ?

Da, adică am avut mereu înclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre mulţumire; m-am simţit bine între oameni care sunt bucuroşi, între oameni care doresc să îşi manifeste bucuria. În Scriptură, m-am oprit mereu şi mă opresc în continuare asupra cuvintelor Domnului Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli care înmulţesc bucuria. Dorinţa mea cea mai de căpetenie este să înmulţesc binele şi bucuria.

Cu toate acestea, nu vă întristează suferinţa celor din jur, o mamă căreia îi moare copilul, războiul; de exemplu, cel de curând, desfăşurat între două ţări ortodoxe, Rusia si Georgia, cu sute de morţi…

Vezi, lucrurile astea care se întâmplă la depărtare, în general, nu mă afectează… Bineînţeles că nu sunt de acord cu ele, bineînţeles că nu îmi plac, bineînţeles că nu le vreau, bineînţeles că nu le doresc nici pentru mine nici pentru alţii… Însă, ştiţi cum spune Coşbuc în „Moartea lui Fulger“ : „De ce când soarele-a apus/ Să plângi privind spre cer în sus/ Mai bine ochi-n jos să-i pleci/ să vezi pământul unde treci“.

În general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au alţii şi nici de necazurile pe care le am eu însumi; dacă am ceva necazuri, trec uşor peste ele.

Cum să ne alăturăm celor aflaţi în suferinţă ?

Sfântul Apostol Pavel spune: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng“. Fără îndoială că dorinţa Sfântului Apostol Pavel ar trebui să fie şi o dorinţă a noastră, însă lucrurile astea nu se pot provoca, nu se pot aranja ca să fie aşa. De exemplu, dacă mă duc undeva într-o sală şi se pune problema că trebuie să plângem şi eu zic „hai să plângem, că trebuie să plângem“, poate cineva să plângă, doar pentru că i se cere să plângă?

„Pocăinţa este părăsirea păcatului“

Lucrarea principală în viaţa creştinului este pocăinţa; ea durează până la moarte. Cum trebuie să ne pocăim?

Dragă, pocăinţa este, în esenţă, părăsirea păcatului; celelalte sunt auxiliare când e vorba de pocăinţă. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în „Scara“ sa, într-un capitol, despre plânsul cel fericit, adică plânsul care nimiceşte răutatea, nu plânsul care nimiceşte râsul, de pildă.

Eu sunt de părere că Dumnezeu când ne cheamă la pocăinţă, nu ne aşteaptă ca pe nişte tânguitori, ci ne aşteaptă ca pe nişte oameni care au trecut de întristare părăsind păcatul, iar pocăinţa e întotdeauna un mijloc de îndepărtare de păcate, care se realizează în prezent cu faţa spre viitor, nu cu faţa spre trecut. Adică, nu cu părerea de rău că am făcut un lucru pe care nu-l mai pot face, ci cu gândul că Dumnezeu ne primeşte, ne aşteaptă, ne iubeşte, ne iartă, că e reprezentat în pilda fiului risipitor ca tată primitor, care nu i-a dat un canon fiului ce s-a întors, când a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta“. Părintele iubitor nu a zis: „Spune de 100.000 de ori aşa, că apoi te iert şi te primesc“, ci l-a primit şi fără asta, nici nu l-a lăsat să spună cât a avut el de gând să spună. Nu a ajuns să spună „primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi“, pentru că tatăl l-a primit ca pe fiul său, nu avea de ce să îşi dorească să fie primit ca unul din argaţi. Adică, fiul cel mic a crezut că ar fi bine să fie primit ca şi o slugă a tatălui său, dar tatăl său l-a primit dintr-odată ca pe fiul său care a plecat din casa lui, a alergat înaintea lui.

Asta e foarte important să reţinem: tatăl nu l-a aşteptat, nu l-a pus în studiu, nu s-a gândit: „Hai să vedem cum face acesta, cum se manifestă în împrejurarea dată, că acum ştiu cum s-a manifestat când a plecat, dar să vedem acum cum se manifestă când se întoarce. Nu şi-a pus problema: „De ce s-a întors?“. Pentru că tatăl avea inimă de tată, nu avea inimă de cercetător ştiinţific sau inimă de psiholog, ori de psihiatru. A avut inimă de tată; inima de tată l-a primit dintr-odată unde îl avea, pentru că atunci când fiul când a plecat din casă, atunci el, de fapt, nu a plecat din inima tatălui, a plecat numai din casa lui. Şi a ştiut că are un tată cu inimă de tată şi de aceea a zis „mă voi întoarce la tatăl meu“, pentru că a ştiut că din inima tatălui său nu a plecat. Apăi, dacă Dumnezeu ne-a spus pilda aceasta prin Domnul Hristos, nu ne-a spus-o informativ, ci ne-a spus-o cu gândul de a avea încredere în Tatăl care ne primeşte, căci Dumnezeu e un tată, nu-i o parodie de tată, ci tată adevărat, chiar mai tată decât tatăl pământesc.

Spune Domnul Hristos: „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri“. Eu am nişte concepţii în privinţa asta, nu mă găndesc că Dumnezeu stă cu pedeapsa asupra noastră. Nici nu îmi place să mă gândesc că Dumnezeu e pedepsitor. Parcă nu-mi vine să cred aşa ceva.

Cu toate acestea, ce să înţelegem: odată ce ne-am întors către Dumnezeu, pocăinţa dispare? Sau nu mai e necesară?

Dragă, pocăinţa nu mai e necesară în înţelesul de tânguire, de părere de rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune, în cuvântul de la Paşti, care e o capodoperă, ceva extraordinar: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit“. Păi nici nu mai pune accent pe treaba asta. A ieşit iertarea din mormânt, de ce să îmi mai fac eu probleme, oare mă iartă sau nu mă iartă?

Smerenia, cea mai discretă virtute

Ce e smerenia şi cum te poţi păstra smerit atunci când ai succes?

Smerenia este virtutea care nu se arată, zice Sfântul Isaac Sirul. Smerenia este o virtute care nu se pune în evidenţă; în momentul în care vrei să o pui în evidenţă, să ştii că nu o ai! Smerenia este un har fără de nume, zice Sfântul Ioan Scărarul, un har pe care nu îl cunoaşte decât cel care îl are şi tot Sfântul Ioan Scărarul zice că, dacă nu poţi să demonstrezi prin cuvinte dulceaţa mierii pentru cineva care nu a gustat mierea, tot aşa despre smerenie nu-i poţi vorbi unui om care nu a gustat smerenia. În orice caz, smerenia are o înfăţişare raţională şi una afectivă. Înfăţişarea raţională a smereniei este aceea că te supui, te pleci cu mintea la învăţătura Mântuitorului, deci ţii seama de Domnul Hristos şi faci ceea ce a făcut Sfântul Apostol Petru la pescuirea minunată, când Domnul Hristos a zis: „Mână la larg şi aruncă mrejele ca să pescuieşti!“. Şi Sfântul Apostol Petru a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare!“. Ei, asta este smerenie! Să faci ce vrea Dumnezeu să faci, ce ţi se spune să faci, să te pleci cu mintea, să nu te ţii ţeapăn în faţa unei învăţături pentru că nu te interesează… să zicem, ci trebuie să te pleci cu mintea şi, dacă te pleci cu mintea, vezi darul lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu.

Noi avem, zicea părintele Arsenie Boca, mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie. Smerenia este să te supui fără discuţie, iar lipsa de smerenie se arată în faptul că discuţi cu Dumnezeu, ai mintea care discută cu Dumnezeu. Deci smerenia este să te pleci cu mintea aşa cum s-a plecat Sfântul Petru, care a zis: „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins“. Ei, după părerea mea, nu ar fi cazul să mai arunc mreaja în mare dar, pentru că zici Tu, fac lucrul acesta, adică arunc mreaja în mare, şi a văzut pescuirea minunată, pentru că a pescuit mulţime mare de peşti, pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos.

Cum poţi rămâne smerit atunci când ai succes în societate?

Foarte bine! Ai succes pentru că Dumnezeu îţi dă succes şi tu trebuie să te smereşti pentru succesul pe care ţi-l dă Dumnezeu. Adică: noi trebuie să ne socotim întotdeauna când facem o faptă bună, trebuie să ne socotim întotdeauna colaboratori ai lui Dumnezeu; asta o spune Sfântul Petru Damaschinul în Filocalia V. Şi dacă ai deci conştiinţa aceasta că eşti colaboratorul lui Dumnezeu, dacă eşti smerit, fiind colaborator al lui Dumnezeu, nu te îndreptăţeşte, ci te obligă! Deci eşti miluit de Dumnezeu şi asta te obligă faţă de Dumnezeu!

În ce sens te obligă?

Păi te face să fii recunoscător, şi mulţumitor, şi silitor, ca să înmulţeşti binele.

Şi să atribui cumva binele pe care l-ai făcut lui Dumnezeu…

Da, e reuşita lui Dumnezeu în tine.

„Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră“

Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu în viaţa noastră?

Depinde, sunt situaţii şi situaţii. De exemplu, poţi să afli că voia lui Dumnzeu în viaţa ta este să ierţi atunci când ai o pornire să nu ierţi, să iubeşti pe vrăjmaşul tău chiar dacă tu nu eşti dispus să faci lucrul acesta. Deci sunt nişte lucruri de raportare la ceea ce ştim că vrea Dumnezeu cu noi, şi astea ne lămuresc chestiunea voii lui Dumnezeu în noi. După aceea, sunt şi situaţii de direcţionare în viaţă. Sunt unii oameni care nu ştiu ce vrea Dumnezeu cu ei. De exemplu, vrea cineva să se căsătorească sau vrea să nu se căsătorească şi asta nu ştie decât atunci când ajunge el la un gând statornic în chestiunea pe care o alege, aşa că nu întotdeauna lucrurile sunt lămurite din punctul acesta de vedere. În orice caz, când te hotărăşti pentru o cale, mergi pe ea fără să te mai gândeşti şi la altă cale şi atunci înseamnă că ai cunoscut voia lui Dumnezeu.

Cu toate că nimeni nu ne mai opreşte astăzi să mergem spre Dumnezeu, totuşi, rezultatele noastre se văd prea puţin. De ce suntem aşa de slabi?

Pentru că nu suntem convertiţi! Există oameni, chiar printre cei care sunt practicanţi din punct de vedere religios, care totuşi nu sunt convertiţi; nu sunt ai lui Dumnezeu, nu ţin seama de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu în primul plan al vieţii lor, al conştiinţei lor.

Am găsit undeva, la Arhiepiscopia de la Alba Iulia, un bilet pe care scria: „Dacă Dumnezeu nu e pe primul loc în inima ta, nu e pe nici un loc“. Nu ştiu dacă-i chiar aşa, adică s-ar putea zice, poate mai sigur, dacă Dumnezeu nu e pe primul plan în viaţa ta, în inima ta, înseamnă că nu e în locul care I se cuvine, pentru că există totuşi şi nişte situaţii care nu sunt destul de precise în viaţa spirituală. În orice caz, Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră şi să ţinem seama de Dumnezeu, sunt oameni care nu ţin seama de Dumnezeu, ţin seama de o grămadă de lucruri când fac un bine sau când se hotărăsc pentru un bine, dar nu se gândesc la Dumnezeu şi se gândesc la alte lucruri. Şi atunci, înseamnă că Dumnezeu ori e absent total, ori e absent parţial din viaţa omului, din viaţa creştinului.

Există o viaţă de sistem, o viaţă religioasă, socotită, zisă religioasă, care te încadrează într-un sistem, dar nu te încadrează într-o realitate. Ce înseamnă asta? Te încadrează într-un sistem în înţelesul că faci nişte lucruri cu gândul la Dumnezeu dar nu eşti total câştigat pentru Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul vede două situaţii: o experienţă pe care ţi-o dă viaţa, o experienţă pământească, aici, pe pământ - de exemplu, că focul arde. Experienţa asta o ai. Şi cei trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul Babilonului aveau conştiinţa că focul arde. Dar aveau şi credinţa că Cel Care a dat focului calitatea de a arde, poate să potolească văpaia lui. Atunci, ei au intrat în foc, ca şi cum acesta nu ar fi existat. Într-adevăr, focul nu i-a ars pentru că credinţa lor a suspendat legea firii.

„Să nu avem o minte strâmbă care să strice lucrurile drepte“

Convertirea sau credinţa adevărată nu pare o nebunie pentru omul „obişnuit“?

Pentru omul firesc poate fi socotită o nebunie. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „nebuni pentru Hristos“, dar nu în înţelesul în care, tradiţional, ne gândim la „nebuni pentru Hristos“. Şi poate nici nu ar trebui să ne gândim la aşa ceva. Ar fi mai bine să ne gândim la „înţelepţi pentru Hristos“. Când am terminat eu liceul, un profesor apropiat mie, întâlnindu-mă după bacalaureat, m-a întrebat ce vreau să fac. Eu i-am spus că o să mă duc la Teologie. Mi-a replicat: „Ce, mă, eşti nebun?“ Pentru un om care nu crede, toate ale omului care crede sunt nebunii.

În ziua de astăzi se scrie şi se vorbeşte foarte mult. Cu toate astea, omul, fiecare dintre noi, nu mai are timp să-l asculte pe celălalt. Relaţiile se răcesc. Care este remediul la această problemă?

Nu cred că există redresare la această situaţie. Vreau să spun că noi ar trebui să ne raportăm altfel la contextul social de astăzi. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Voi nu sunteţi din lume. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său“. Faptul acesta că nu eşti ca ceilalţi oameni arată, de fapt, că nu eşti format pe calapodul lumii. De aceea Sfântul Apostol Pavel zice, în Epistola către Romani: „Nu vă asemănaţi chipului acestui veac, ci vă schimbaţi prin înnoirea minţii“. Părintele Arsenie Boca spunea că „în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă“. Deci, ceea ce ne interesează pe noi este să avem o minte care îndreaptă lucrurile strâmbe şi să nu avem o minte strâmbă care să strice lucrurile drepte.

▲ Să nu fim creştini improvizaţi

Omul de astăzi este unul pragmatic. El vrea să ştie „de ce?“ De ce să fie creştin? Şi cum poate fi creştinismul atrăgător pentru lumea în care trăim?

Creştinismul poate fi atrăgător dacă lumea de azi înţelege valoarea creştinismului. Nu o să înţeleagă în totalitate importanţa lui, dar măcar în parte. Un creştin trebuie să fie un om bun şi dacă există un creştin care nu-i bun, acela nu-i creştin; un creştin trebuie să fie mângâietor şi dacă e aspru, nu poate să se asemene cu Duhul Sfânt, Mângâietorul, pe când un creştin iubitor de oameni e o valoare care trebuie pusă în atenţie. Ori sunt atâţia oameni care nu au aceste calităţi şi atunci ei scad valoarea creştinismului. Nu creştinismul nu are valoare, ci oamenii nu mai au încredere în creştini.

La începutul creştinismului, oamenii se mirau de convertiţii apăruţi, care erau deosebiţi de ceilalţi. Ori noi nu avem nici un ascendent moral. Suntem nişte improvizaţi. Trăim o religie fără Dumnezeu. O religie care nu mai e religie. Eu am spus de mai multe ori că cei mai mulţi oameni trăiesc social în religie şi nu trăiesc religios în societate. Asta înseamnă că ei fac nişte lucruri pe care le mai fac şi alţii din punct de vedere religios, dar asta nu este convingere. Sunt mulţi care nu au o pregătire sufletească adecvată…

Creştinismul, după cuvântul sfinţiei voastre, nu poate fi promovat decât prin exemplu personal, prin contact, şi nu prezentând un sistem de idei. Asta aţi vrut să spuneţi?

În cazul în care îl prezinţi ca un sistem de idei, atunci, creştinismul nu mai este real. Pentru că el are o latură practică. Să ne gândim la cuvântul Mântuitorului rostit la înmulţirea pâinilor, când ucenicii au zis: „Dă drumul mulţimilor să se ducă să cumpere de mâncare“. Domnul Hristos a spus: „Nu au trebuinţă să se ducă. Daţi-le voi lor să mănânce“. Deci, creştinismul îl obligă pe om să fie cu altfel de gânduri decât omul obişnuit. Un om care nu-i creştin nu se poate gândi că îl ajută Dumnezeu în vreun fel. Pe când cineva care mărturiseşte credinţa, are o atârnare de Dumnezeu şi se gândeşte că Dumnezeu îl ajută. Principiul creştin ar fi nu să te gândeşti ce poate face omul fără tine, ci ce poţi face tu pentru el. Acesta este primul gând pe care trebuie să-l avem: „Ce aş putea face pentru omul acesta care are nevoie de mine? De prisosul meu? De prisosul samarineanului milostiv?“. Pentru că, dacă nu eşti milostiv, n-ai prisos.

▲ „Aşa a fost, nu s-a putut altfel...“

Au existat în viaţa sfinţiei voastre momente de deznădejde, de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu pentru lipsa vederii sau alte neajunsuri pe care le-aţi avut în viaţă?

Nu, nu am avut aşa ceva. Dar nu e un merit al meu acest lucru. Eu m-am pomenit în lumea aceasta fără vedere. Aşa am intrat eu în viaţa conştientă. Iar lucrul acesta l-am socotit normalul meu. Adică viaţa netrăindu-se prin comparaţie, nu m-am raportat la cei care văd ca să mă gândesc că eu nu văd. Îmi aduc aminte că cei din jurul meu, pe când eram copil, îmi spuneau de multe ori: „Mă, tu nu poţi face cutare lucru, pentru că nu vezi“. Şi eu mă întrebam: „Ce e asta să nu vezi?“. Şi n-am ştiut niciodată ce e asta să nu vezi, decât în raport cu ceea ce ar fi trebuit să fac. Cu manifestările omului din lumea aceasta.

Dacă m-am dus la o şcoală specială, pentru copiii fără vedere, mi-am dat seama că e ceva în neregulă, dar fără să ştiu ce înseamnă să vezi, faţă de a nu vedea. Şi, mai ales, nu îmi dau seama ce înseamnă să te foloseşti de vedere pentru a înţelege anumite lucruri. Nu pot realiza vizual diferenţele fizice dintre oameni, pentru că, dacă nu vezi, nu ştii de posibilitatea de a te lămuri într-o chestiune de genul acesta. Dar nu aceasta a fost problema cea mai mare. Am avut alte nemulţumiri pentru că nu m-am putut încadra în viaţa celorlalţi, încadra deplin. Asta m-a stingherit cumva, fiindcă, copil fiind, voiam să mă joc cu mingea şi să o bat de un zid şi să o prind aşa cum făceau fraţii mei. Noi suntem patru fraţi, dintre care eu sunt cel mai mare. Ei puteau să se joace şi îmi plăcea să aud cum o băteau şi o prindeau şi auzeam cum făcea mingea: tac-tac, tac-tac, fără să pot face şi eu la fel. Eu dacă luam mingea şi o băteam de perete era gata, nu o mai puteam prinde. Sau cu cercul. Îl băteau cu un băţ şi îl duceau pe o porţiune de teren fără dificultate. Ori eu lucrul acesta nu puteam să-l fac. Sau să pocnesc cu biciul. Fraţii mei, pe vremea când se culegea cânepa, făceau biciuri şi pocneau cu ele. Pe mine nu mă puteau învăţa cum să fac să pocnesc şi eu. Ei puteau să se înveţe unul pe altul prin vedere, dar mie nu puteau să îmi explice ce trebuie să fac. Toate astea m-au dus la conştiinţa că sunt altfel decât ceilalţi. Şi am fost nemulţumit o vreme.

După aceea mi-a trecut, pentru că nu mi-a mai venit să bat mingea, să bat cercul, să mă joc cum nu puteam să mă joc. Am trecut la viaţa serioasă. Am mai avut nemulţumiri. Mi-a fost foarte greu să fac liceul pentru că l-am făcut la clasa de văzători în Timişoara. Acolo trebuia să bat la maşină lucrările. Asta mi-era uşor pentru că eu ştiam de la 13 ani să bat la maşina de scris. Dar trebuia să mă informez, trebuia să citesc, să acumulez. Ori lucrurile astea le făceam prin intermediari. Şi, de multe ori, intermediarul lipsea. Sau la Teologie, aş fi găsit pe cineva care să-mi citească şi nu aveam unde să ne retragem ca să-mi citească. Au fost nişte piedici din acestea pe care le-a adus lipsa vederii. Dar aşa a fost, nu s-a putut altfel…