Sorin Olariu este un scriitor român plecat în America în urmă cu câţiva ani buni. Fiu al unui preot şi al unei contabile din Caransebeş, a absolvit două facultăţi, una de inginerie, la Politehnica din Timişoara, şi Teologia Ortodoxă la Sibiu. Spirit renascentist, practicând cu succes mai multe genuri de scris, de la poezie la proză umoristică şi epigramă, om de presă scrisă şi audiovizuală, dar posedând şi un spirit de aventură considerabil, Sorin Olariu a emigrat în Michigan, SUA, unde are propria editură, dar este şi angajat într-un post onorant al unei mari firme de telecomunicaţii. Şi talentul i-a fost recunoscut de International Library of Poetry, care i-a publicat texte într-o antologie.
Ca un bun ortodox, cunoaşte toate mănăstirile şi bisericile ortodoxe româneşti din zonă, mergând împreună cu familia duminică de duminică la slujbă. Despre noua viaţă pe tărâm american, precum şi amintiri, consideraţii şi impresii despre trecutul şi prezentul plaiurilor mioritice a acceptat să ne vorbească în interviul de faţă.
Povesteşte-ne ceva despre părinţii tăi, despre copilărie şi fraţi, dacă mai ai.
Sunt născut în comuna Buchin, judeţul Caraş-Severin, o localitate aflată la marginea Caransebeşului, acolo de unde începe ţinutul gugulanilor, al bănăţenilor făloşi de la munte.
Tatăl meu, Pavel Olariu, a fost preot în parohiile Naidăş, Rugi şi Buchin şi a trecut la cele veşnice în anul 2001. În memoria sa am scris poezia "Am înflorit statuie", text publicat în Foaia Diecezana din Caransebeş.
Mama mea, Maria Olariu, pe numele de fată Martinescu, a fost contabilă la Caransebeş şi este din Obreja, o comună bănăţeană de pe Valea Bistrei. Am şi o soră, Aida, absolventă a Politehnicii din Timişoara, Facultatea de Mecanică, Secţia TCM, care este stabilită în SUA şi lucrează la General Motors în Engineering, la brandul Cadillac. Copilăria mi-am petrecut-o în satele unde tatăl meu a fost preot, dar cel mai mult am stat la Buchin, acolo unde am şi casa părintească, şi toate rudele. Pot spune că am avut o copilărie frumoasă şi lipsită de griji, pentru că părinţii şi bunicii mei au făcut tot posibilul să nu ne lipsească nimic, mie şi surorii mele, deşi vremurile au fost uneori destul de grele. Ţin minte şi acum cât de fericit era tata când venea seara acasă cu câte o banană sau portocală sau cu câte o ciocolată Kandia, pe care le făcea rost "pe sub mână". Probabil fericirea i se transmitea direct prin ochii noştri de copii.
Te afli în America împreună cu familia de câţiva ani. Poţi să defineşti emigrarea ta drept una reuşită?
Da, pot spune că emigrarea mea este una reuşită, atât pe plan profesional şi material, cât şi pe plan social şi spiritual, deşi întotdeauna e loc şi de mai bine. De fapt, toată familia mea este aici, inclusiv mama. Nu am întâmpinat nici o dificultate de adaptare, America potrivindu-mi-se ca o mănuşă. Soţiei i-a fost puţin mai greu la început, pentru că părinţii şi rudele îi sunt în ţară. Ne-am făcut însă o obişnuinţă din a vizita România aproape în fiecare an, iar atunci când nu o facem noi, ne vin rudele aici.
Descrie-ne puţin familia ta şi cum ai ajuns în America. Vorbeşte-ne şi despre jobul tău, dacă se poate.
Provin dintr-o familie de bănăţeni înstăriţi. Bunicii şi străbunicii mei au fost agricultori şi crescători de animale, chiar şi în perioada colectivizării. Părinţii meu au fost prima generaţie de intelectuali, tata fiind preot, după cum am spus, iar mama contabilă. Un unchi de-al meu, Corneliu Temeş, a fost, de asemenea, preot şi economist.
În ceea ce priveşte emigrarea, America a fost pentru mine o provocare. Am vrut să-mi demonstrez în primul rând mie însumi că pot, că dacă cineva e om la el în ţară, e om oriunde în lume. Iar în al doilea rând am vrut să le arăt şi altora, americani sau emigranţi, că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât ei. Nu partea materială m-a determinat să fac acest pas, ci dorinţa de aventură şi de a răzbi acolo unde este mai greu. Pentru că sunt un luptător. Cum spuneam, în România am dus-o destul de bine, eu fiind profesor la Liceul Forestier din Caransebeş, iar soţia, asistentă-şefă la Spitalul Municipal, la secţia de Radiologie. Aici, în America, mi-am schimbat profilul şi lucrez pentru Departamentul de marketing al unei companii de telecomunicaţii. Mihaela, soţia mea, lucrează însă tot într-un spital, în acelaşi domeniu.
Eşti fiu de preot, ai absolvit şi o facultate tehnică, dar şi Teologia. Ai fost profesor, inginer, dar şi realizator de emisiuni la radio şi tv. Scrii epigrame, poezii, proză umoristică. De unde ai moştenit acest spirit renascentist?
Dintotdeauna am fost atras de latura umanistă a lucrurilor, fiind mereu fascinat de literatură, istorie, religie, geografie şi artă, în general. Nu mi-au prea plăcut ştiinţele exacte, iar faptul că am absolvit Politehnica din Timişoara s-a datorat tatălui meu. A fost visul lui să îşi vadă băiatul inginer. Dorinţa mea a fost să urmez o facultate cu profil umanist, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă, acum fiind şi absolvent al Facultăţii de Teologie-Ortodoxă Istorie "Andrei Şaguna" din Sibiu, ca şef de promoţie.
Mama mi-a spus că şi tatăl meu a scris poezii în tinereţe, iar ea cânta melodii de muzică populară. Probabil că îi moştenesc.
De epigramă nu se pot atinge mulţi scriitori, trebuie să ai un anumit har. Tu ai reuşit adevărate performanţe, ai primit multe premii, ai scris cărţi şi te cunoaşte multă lume. Când ţi-ai descoperit latura mucalită, dorinţa de a amuza oamenii şi de a corecta cumva defectele lor printr-un catren hazliu?
Epigrama este o poezie cu formă fixă, care are anumite rigori greu de îndeplinit. Nu e deloc uşor să îţi exprimi ideile în doar patru rânduri ritmate si rimate, care trebuie să aibă o poantă finală percutantă şi originală. Mulţi scriitori şi critici au considerat-o un fel de Cenuşăreasă a literaturii, dar, când au fost puşi să scrie şi ei o epigramă, au cam dat din colţ în colţ. Consider că latura mucalită am moştenit-o de la tatăl meu, care era un tip sociabil, plin de umor şi de poante, un om îndrăgit de toată lumea. Nu am scris epigrame de top până când nu am fost atacat de câţiva colegi de cenaclu epigramişti, la apariţia primului meu volum de versuri, intitulat "Şapte păcate". Le-am dat însă câteva replici atât de tari, încât, după nici un an, aveam deja un volum prefaţat de domnul George Corbu, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, şi devenisem şi eu membru al acestei uniuni.
Ţi-ai trăit adolescenţa şi o parte din tinereţe în regimul comunist. Ce a fost pentru tine cel mai traumatizant? Ce era bun atunci şi nu mai este acum? Există aşa ceva?
După mine, comunismul este încă o utopie. Oamenii nu se nasc egali şi nu vor fi niciodată egali, decât dacă îi clonăm pe bandă rulantă şi îi spălăm pe toţi pe creier. Unii sunt mai deştepţi, mai puternici, mai temerari, mai inventivi, mai harnici. Alţii sunt mai gură-cască, mai fricoşi, mai comozi, mai leneşi. E o ipocrizie să spui că toţi sunt egali şi că toţi trebuie să aibă la fel. Unii vor mai mult de la viaţă, alţii nu vor nimic. Cu toate acestea, comunismul de la noi a avut şi câteva părţi bune, ce-i drept puţine: învăţământul superior gratuit, pe bază de examen de admitere, concedii ieftine prin sindicat şi tabere pentru elevi şi studenţi, mai puţine familii destrămate, criminalitate şi delincvenţă juvenilă reduse etc. Sincer, nu plâng deloc după comunism, dar nici nu pot spune că a fost ceva care să mă traumatizeze atunci, poate şi pentru fapul că, fiind tânăr, nu am avut prea multe griji.
Trăieşti în America. Fiind un om al condeiului, cum suporţi înstrăinarea de limba ta? Scrii şi în limba engleză cu aceeaşi plăcere?
Poate că sună paradoxal, dar nu m-am înstrăinat deloc de limba română. În Michigan, în zona unde locuiesc eu, sunt peste 100.000 de români care şi-au construit propriile lăcaşe de cult, ortodoxe, greco-catolice sau neoprotestante. De asemenea, la firma unde lucrez sunt foarte mulţi români cu care vorbesc în fiecare zi româneşte. Cu soţia şi cu familia vorbesc numai româneşte. După atâţia ani de America mă pot lăuda că încă vorbesc în limba maternă fără nici un fel de accent. Iar cărţile publicate de când sunt aici fac dovada neînstrăinării mele de limba noastră românească.
În limba engleză am scris şi scriu extrem de puţin, destul însă pentru a fi premiat şi publicat de International Library of Poetry din SUA în volumul "Twilight Musings". Acolo mi s-au alocat primele pagini, urmând după mine vreo 100 de poeţi americani. Nu simt însă nici o tragere de inimă să scriu în engleză.
Cât este de greu sau de uşor să fii publicat în revistele din SUA şi la editurile lor?
Deocamdată public numai în ziarele şi revistele româneşti din SUA şi Canada, în limba română, pentru cititorii români. Scriindu-mi cărţile în limba română, nu am apelat la nici o editură americană până acum, ci doar la editurile din ţară sau la propria editură din Michigan. Intenţionez, totuşi, să îmi traduc poemele şi în engleză şi să le public la o editură americană.
Au auzit editorii de acolo şi de vreun scriitor român?
Cum să nu. Dacă eu nu mă pot lăuda decât cu apariţia într-un volum colectiv de poezie, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Herta Müller, Filip Florian, Petru Popescu, Anghel Dumbrăveanu, Florentin Smarandache sau Norman Manea, ca să dau numai câteva exemple de scriitori români contemporani ale căror cărţi se pot găsi în librăriile americane.
Ai studiat şi Teologia. Eşti un creştin practicant, mergi la biserică acolo?
Da, sunt un creştin practicant şi merg aproape în fiecare duminică la biserică. În sud-estul Michiganului, unde locuiesc eu, sunt mai multe biserici şi mănăstiri ortodoxe româneşti, cred că în jur de zece, şi pot spune că am fost la toate, cel puţin o dată. Cel mai des merg însă la "Pogorârea Duhului Sfânt" din Warren şi la "Sfântul Nicolae" şi "Sfânta Treime", ambele din Troy, Michigan.
În cazul în care cunoşti realităţile româneşti, ce părere ai despre situaţia actuală social-politică în care ne aflăm?
E trist ce s-a întâmplat la noi în ţară în ultimele două decenii, mai ales fiindcă am răsturnat comunismul în speranţa unei vieţi mai bune. Singurii vinovaţi suntem însă noi, românii. Nu cred în conspiraţiile iudeo-masonice, nu cred că de vină sunt americanii ori ruşii pentru neputinţele noastre, ci numai noi. Nimeni nu ne-a ţinut cu forţa acasă, în faţa televizorului, să ne uităm la telenovele atunci când s-au votat preşedintele, componenţa parlamentului sau europarlamentabilii… pardon, europarlamentarii!
Ce temă nu abordezi niciodată în epigramele şi textele tale umoristice?
Am abordat până acum aproape toate temele posibile şi imposibile. Vorba ceea: fără număr, fără număr… Nu atac însă niciodată defectele fizice ale oamenilor, ci doar năravurile lor.
Ce consideri că trebuie să facă un om pentru a fi fericit?
Nu îţi trebuie prea multe ca să fii fericit. E suficient să fii sănătos şi înconjurat de cei dragi, pe care să îi bucuri şi care să te bucure. De multe ori nici nu ne dăm seama că suntem fericiţi şi înţelegem ce este fericirea de abia după ce nu o mai avem. Pentru fiecare om e important să îşi urmeze visele, iar atunci când şi-a îndeplinit un vis, să nu vegeteze, ci să treacă imediat la altul
Tu eşti un om fericit?
După toate canoanele lumii în care trăim, da.
Epigrame
Masă rotundă la TV
Un gând lăuntric mă apasă
Privind discuţiile plate:
Mai poate fi rotund-o masă
Cu-atâtea capete pătrate?
Epi-fabulă mioritică
Ţara noastră de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te... furnică.
Retrocedare
Cu lacrimile-n ochi şuvoi
Plângeau ţăranii pe-nserate:
Le-au dat pădurea înapoi…
C-un kilometru jumătate.
Emigrare
Am să vă spun acum cinstit
De ce din ţară-am emigrat:
N-aveam o sursă de venit
Şi-am prins o sursă de plecat.
