Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina educaţiei Rolul educațional-misionar al preotesei în diasporă

Rolul educațional-misionar al preotesei în diasporă

Un articol de: Prof. Dr. Cristina Benga - 28 Iun, 2019

Întâlnirea cu oamenii este un început al întâlnirii cu Dumnezeu, pentru că fiecare poartă chipul Lui. Ce poate fi mai înălțător decât a te elibera de prejudecăți și a te lăsa purtat de iubirea celuilalt, așa cum o percepe el: în limba lui, cu educația lui, cu obiceiurile la care se raportează. Familia părintelui Ilie Tabarcia a reuşit să le deschidă sufletele românilor plecaţi din ţara lor, prin misiunea complexă, deosebit de frumoasă, pe care o desfăşoară în Parohia Română Ortodoxă „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” din Collado Villalba, Spania. Doamna preoteasă Elena ne mărturiseşte, în cele ce urmează, despre cum îi adună credința în jurul comunităților creștin-ortodoxe pe românii plecați în Spania.

Sunteți în Spania, mai exact la Collado Villalba, Madrid, de 7 ani. Sunt foarte impresionată de lucrarea pe care o fac preoții ortodocși peste hotare. Este misiunea apostolică a timpurilor noastre. Dumneavoastră, ca soție de preot, ce sentimente aveți când vine vorba despre această misiune atât de complexă? Ce presupune ea?

În primul rând, doresc să vă mulțumesc pentru șansa ce ne-o oferiți de a vă împărtăși experiențele și trăirile noastre. Anul acesta împlinim 10 ani de misiune în parohie, primii trei ani petrecându-i în prima parohie, îSfântul Cuvios Paisie de la Neamț”, la Cadiz, în sudul Spaniei, lângă strâmtoarea Gibraltar. A vorbi despre misiunea preotului din perspectiva preotesei, ca aceea care are datoria de a-și susține și însoți soțul în această lucrare sfântă, mă onorează și mă obligă la introspecție, la dialog cu mine însămi și, prin rugăciune, cu Dumnezeu. Știu acum, după acești 10 ani, că misiunea preotului presupune dăruire, punerea întregii vieți în slujba Mântuitorului Hristos şi a aproapelui. Dialogul de la suflet la suflet, ascultarea fiecărui om în parte, aplecarea cu dragoste asupra greutăților sau nelămuririlor ce îl macină vin în prelungirea slujirii sacerdotale, iar eu, ca preoteasă, mă străduiesc să înțeleg această misiune în toată complexitatea ei și să simt parohia ca fiind familia noastră mare. În ceea ce privește sentimentele ce mă-ncearcă, pe de-o parte, mă tem să nu fiu la înălțimea doririi lui Dumnezeu, așa cum orice om credincios este conștient de nimicnicia lui, de neputințele și păcatele lui, iar pe de altă parte, simt o bucurie imensă, indescriptibilă, o mare binecuvântare. Îl iubesc pe Dumnezeu, îmi iubesc soțul și Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat iubirea cu patru copii minunați. De aceea nu greșesc deloc să spun că sunt un om fericit!

În ce constă frumusețea sau dificultatea mărturisirii credinței în afara graniţelor ţării?

În Occident, cea mai mare provocare este chiar societatea puternic laicizată în care trăim, indiferentă din punct de vedere religios și care frapează prin căutarea unei fericiri pur pământești. Dificultatea mărturisirii credinței constă în dezinteresul societății față de ceea ce crezi. Fiecare poate să creadă ce vrea, în cine vrea, cu condiția împlinirii unor reguli de bună conviețuire cetățenească. Din păcate, o astfel de mentalitate comodă, neutră, înșelătoare e foarte ispititoare, căci promite o relativă împăcare cu lumea din jur. Într-o astfel de realitate, puterea exemplului personal, mărturisirea credinței prin propria viață cântăresc mai mult decât o mie de cuvinte: iubirea de Dumnezeu, aducerea copiilor la Biserică, afirmarea cu bucurie că suntem creștini ortodocși, ferirea de păcate, înfruntarea momentelor dificile cu ajutorul lui Dumnezeu, iubirea de patrie, recunoștința față de țara adoptivă, ajutorarea aproapelui atunci când e în nevoie, indiferent de naționalitate sau religie etc. Paradoxal, cu cât este mai greu să mărturisești credința, cu atât e mai frumos! Cu cât lumea se depărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât mai actual este mesajul Lui către om! Și învățăm să ne acceptăm lacrimile, durerile, momentele mai grele, căci din suișuri și coborâșuri este plămădită această viață.

Cum poate o familie de preot să înțeleagă sau să trăiască statutul de ambasador al credinței creștine? Cum poate fi descris sacrificiul său când lucrarea este una comună?

Într-adevăr, familia preotului este chemată de Dumnezeu să propovăduiască dreapta credință creștină. Ea se instituie ca o garanție în fața oamenilor că Dumnezeu lucrează prin acel preot și că El este prezent în casa lor. Dumnezeu lucrează prin toți preoții, dar oamenii sunt impresionați de preotul care are o familie unită, curată și credincioasă. Aceeași armonie o vor dori și ei în casele lor, în familiile lor și de aceea îl vor urma pe preot, îi vor cere sfatul și îl vor asculta. Astfel, preotul își va îndeplini misiunea cu mai mult succes. În realitate, fiecare creștin ortodox este un ambasador al credinței creștine. În ceea ce privește sacrificiul, acesta s-ar traduce prin punerea mereu pe primul loc, din partea noastră, a misiunii părintelui. Dar e nespus de frumos și Dumnezeu ne răsplătește cu binecuvântări pe care le trăim zi de zi.

Transmiterea credinței noastre pe pământ străin este o lucrare anevoioasă. Cum vă implicați pentru a fi jumătatea care completează această misiune?

M-am implicat mult și eu în activități culturale și de catehizare, prin înființarea unei Școli parohiale care funcționează de acum șapte ani. Eu am absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae din Iași - specializarea Didactică (2005), și ca profesor de religie am avut conștiința că trebuie să fac ceva, să-i ajut pe copii și pe părinți prin ceea ce știu. La Școala parohială facem ore de religie, dar și de limba română. Sărbătorim evenimente culturale, cum ar fi: Ziua Națională a României, Ziua Culturii Române și a poetului Mihai Eminescu, Ziua mamei, a copilului, contribuind la cunoașterea și păstrarea tradițiilor românești. Concret, învățăm colinde, apoi mergem cu colindatul după datina străbună, pictăm ouă de Sfintele Paști, facem ateliere de mărțișoare, învățăm dansuri populare, cântece și poezii. Ne-am aplecat și asupra istoriei recente a României, amintind despre mărturisitorii din închisorile comuniste care ne sunt exemple și modele de trăire a credinței. Copiii sunt foarte încântați și primesc cu mult entuziasm aceste acte. În prezent, școala noastră parohială e frecventată de 30 de copii, cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani.

A fi acasă oriunde ne-am duce, pentru că suntem cetățeni ai cerului, ar trebui să activeze în noi pacea, liniștea și dragostea, răbdarea și jertfa. Cum interiorizați aceste trăiri?

E o doză de tristețe în întrebarea dumneavoastră, pentru că ascunde o realitate dureroasă pentru fiecare român plecat departe de țară: suntem nevoiți să ne simțim acasă oriunde se poate trăi decent, din moment ce acasă, în România, sunt atâtea nevoi, atâtea probleme... Însă, pentru a se simți acasă, românii au adus cu ei și Sfânta Biserică și au activat în ei, așa cum bine ați spus, toate aceste virtuți creștine care nu sunt lucrătoare fără o legătură permanentă cu Dumnezeu, fără trăire și conștiință creștinească, fără Biserică și fără preot. Să știți că străinii sunt uimiți de această organizare a românilor și de aceea ne apreciază sincer. Pe mine personal mă ajută mult rugăciunea și lectura duhovnicească în lucrarea virtuților, pentru că istoria Bisericii dispune de un noian de înțelepciune, de modele de sfințenie, de jertfă și de răbdare, de dragoste și dăruire.

„Aici e România...”

Sărbătorile și tradițiile românești aduc mai aproape românii. Chiar dacă în țară aceștia nu-L descoperiseră pe Dumnezeu, în diasporă totul se schimbă, capătă o altă semnificație. Din expe­riența dumneavoastră, ce se întâmplă în sufletul acestor români?

Depărtarea de țară, de familie ne destabilizează, pe unii mai mult, pe alții mai puțin. Cert este că trecem printr-o criză de identitate... Aici, rolul Bisericii este esențial. Biserica devine stâlp, punct de sprijin, turn de tărie, revenire în fire. Aici apele se liniștesc, criza trece, sufletul se vindecă, Biserica devine... acasă. Aici e Dumnezeu, e Maica Domnului, sunt sfinții. Aici e preotul, aici sunt ceilalți români. Aici e România... Liniștiți, începem să simțim românește, adică să retrăim momentele copilăriei noastre din ograda bunicilor. Să ne amintim că știm să zâmbim, să ne bucurăm împreună, să ne aducem aminte de sărbători. Am văzut atâția oameni plângând de emoție de Crăciun, de Paști, de Ziua Națională, sunându-și rudele ca să participe și ei, din țară, la emoția lor. E greu uneori, dar nespus de frumos!

Care este cea mai frumoasă amintire ca preoteasă în diasporă?

Sunt multe amintiri frumoase, dar eu îmi voi aminti cu bucurie de întâlnirea cu oamenii: de poveștile lor, de frământările și căutările lor, de momentele lor de bucurie și întristare și, mai presus de toate, de drumul lor ce se contopește cu al nostru în cunoașterea lui Dumnezeu, prin apropierea de Biserică. Îmi voi aminti de Spania ca de cea de a doua casă și de poporul spaniol, un popor deosebit, de la care am avut multe de învățat și care ne-a primit frumos. Nu voi uita niciodată Spania, așa cum nu pot uita România, pentru că și aici am trăit Sfintele Taine: soțul meu a fost hirotonit diacon, apoi preot, am început lucrarea de misiune, am devenit mamă... Așa a îngăduit Bunul Dumnezeu, și da, poate că El împlinește prin noi o lucrare apostolică, așa cum frumos ați afirmat la început. Rămâne să luptăm lupta cea bună și, oriunde am fi, să-L mărturisim după puterile noastre, ale fiecăruia. Ne străduim să păstrăm credința și tradițiile noastre românești și să le transmitem și copiilor noștri, care își doresc să le cunoască și să le aplice în viața lor.