„Hipnotice” sau despre geana de odihnă din spatele Sâmbetei sabatice

Excepționalul volum de versuri „Hipnotice”, al poetului Octavian Mihalcea, apărut în 2022 la Editura „Anconeum & Analepsie” din București, ilustrat sugestiv de Alex Ivanov și însoțit de un spectaculos și consistent studiu psihanalitic semnat de Simona Trifu, „trădează” încă de la primul poem, „Aripi fine”, oricât de frapant ar părea, anevoința eului poetic de a se defini în raport cu sine și cu creația însăși, aflată într-un continuu, modelator, flagrant, impresionant și izbitor proces de recreere. De aceea, „drumurile noastre”, trezite dintr-un „somn necunoscut prin somn,/ mult foc aprins în vene calme/ alte draperii solitare cheamă/ centrul dincolo de cer”. Și, ca să se descopere, să se precizeze credibil, definitoriu, în acest proces hipnotic, eul poetic însuși „se așază” în centru croind „lumi întinse între puncte care unesc/ prea repede noaptea și dimineața”, iar în timp ce „surâsurile fumegă,/ răsar ierburi puțin știute” și „aripi fine ard semne”. Așa se ridică draperia dincolo de care descoperim „frământări și tăceri”, incertitudini, sângerări și vindecări incomplete uneori, emoții, tristeți, dureri și angoase etc., o simbolică Judecată de Apoi, un fel de vortex ființial care încearcă să liniștească eul poetic, în permanentă căutare și luptă cu sine, zbucium ce scoate la vedere frânturi de memorie, dureri, intimități, reveniri, provocări ori prăbușiri, solemnități, frumuseți astrale, suspendări, detașări („corpurile sunt în spate/ ecouri puternice”), amăgiri, zgomote etc. Toate ca într-o apocalipsă în care „cercul rătăcit plutește încet/ peste îngenuncherea din lume”, și „chipurile vin la judecata/ celor ce poartă sub ochi/ primele tăieri”, „raze înghețate” undeva, cândva, când „s-a schimbat rama” și s-au topit „cheile”.

Poemele lui Octavian Mihalcea nu se pot citi oricum, ci doar alături cu o lumânare aprinsă, o bucată de anafură și un strop de vin, căci fiecare idee, fiecare cuvânt, fiecare metaforă trebuie „înghițite” numai după post și asceză, cu smerenie și pocăință, ca pe o cuminecare. Doar astfel omori iluzoriul din tine, anulezi anestezicul rătăcitoarei pierzanii în cotidian, dependența de perisabil, și te așezi cu răbdare și cumințenie, neapărat întrebător, în firescul vulcanic, dar stabilizator, al existenței, precum „apa din spatele cuvintelor”, ce poate „întinde sabia/ până la înălțimea/ arborilor fără nume”. Și, astfel, „după trezire,/ zgomotele vor părăsi ecranul” și amăgirea va fi „presărată/ pe lângă urme”.

În „Hipnotice”, creația poetică este prezentul continuu în care lumea, universul, se reface la infinit, cu trecutul și viitorul laolaltă, în fiecare clipă, în fiecare silabă sau literă, misterioasă, provocatoare, repetitivă, surprinzătoare, novativă, psihanalitică, fluidă, amețitoare, încărcată de har. Ottilia Ardeleanu asemăna poeziile din acest volum cu „peștii care scapă printre degetele scriitorului”, dar și cu „nisipul care trece prin clapsidră numărând clipele pierdute, ori pe cele trăite intens”. Eu îndrăznesc a adăuga acestei viziuni și odihna Sabatului biblic pe care Octavian Mihalcea, deși nu o propune explicit, ne îndeamnă să o trăim printr-o tăcută respirare, ca și când ar spune: „Săvârșitu-s-a!” Dar dacă „astăzi chiar/ a dispărut paharul trepidant”, de mâine, trebuie să ne urmărim iarăși „degetul ascuțit,/ lunecător,/ dorințele,/ obsesiile,/ concertele”, căci, chiar în clipa în care credem „că nu mai respiră nimeni,/  vor plesni unii mușchi ai monumentelor”. Să nu uităm niciodată „morții tineri,/ foarte curioși,/ adevăratele neliniști ale nisipului,/ avertismente într-o limbă sălbatică”... vremea în care „va fi un sentiment/ rotund până la eșafod”.

Unii critici literari îi caracterizează inconfundabilul limbaj liric ca având rădăcini în avangardism, ermetism ori în onirismul din a doua parte a secolului trecut. Eu pot spune doar că Octavian Mihalcea este unul dintre cei mai originali și autentici poeți actuali pe care i-am citit, și nu știu cu cine aș putea să-l asemuiesc. Îmi place, riscând conștient, să mi-l imaginez doar „meșterind” în umbra lui Nichita Stănescu „ne-Cuvântul” și „ne-Cuvântarea” „Hipnoticelor” sale, ca „un Oedip ce traversează mut, singur și sigur, aidoma manierei în care un copil rătăcește în cercuri plutitoate spre a îngenunchea lumea”, cum atât de expresiv îi creionează chipul și lucrarea Simona Trifu în studiul pomenit mai sus. Eu simt în amândoi odihna zilei a șaptea, ca o insolită fotografie în care „oameni nesperați patinează/ spre ultimul public,/ care tot caută/ exercițiul gestului plecat”. Nevolnicul ce sunt, dimpreună cu alții ca mine, din căderile noastre „fără pudoare”, alegem „pălării/ ce nu maschează nimic”, tăcem respirând odihna Marii Sâmbete, știind că în mâinele continuu care ne va număra și pe noi, discordia va continua să traveseze scena, „coșmarurile sorb/ cutremuri paradisiace” și „până la urmă proza/ lucrurilor va deplasa/ dreptul la uitare, revenirea înso­țește hazardul”, și totul „de sus pare/ o inun­dație/ cu iluzii tari”.

Nu aș putea să închei modestul meu comentariu fără să sesizez, precum Ottilia Ardeleanu, dincolo de tristeți, nostalgii, deprimări etc., nădejdea care izvorăște din necuvintele poeziilor lui Octavian Mihalcea. Speranța care mă face să mă simt viu într-o lume în care uneori manipularea cuvintelor transformă bucuria, fericirea ori dragostea în pietrele care l-au lapidat pe Ștefan, primul mucenic al creștinilor, în fața Porții Leilor din cetatea Ierusalimului. Fie numai și pentru aceasta, poetul Octavian Mihalcea merită o aplecare a frunții în semn de respect, prețuire și recunoștință.