Sacru și profan, figurație de basm în noul roman al lui Ion Liviu Otânceală

Cu noul roman, VanGhele, spârcuitor de strigoi (Editura Eikon, București, 2024), Ion Liviu Otânceală este la a patra apariție după cele două volume de poezie, Lecția de neliniște și Teoremele iberice, cărora le-a urmat, în 2015, romanul Baștanii.

Încercând formula fantasticului miraculos, autorul intră în atmo­s­fera unui basm modern, actualizat cu recuzita scriitoarei britanice J.K. Rowling din seria Harry Potter. VanGhele este un Harry Potter român. Cronotopul basmului este localizat în spațiul românesc, lăsând, totuși, misterul atemporalității, pentru a sugera că lupta dintre bine și rău este eternă.

Prin titlul care poartă numele personajului eponim, VanGhele, spârcuitor de strigoi, este desemnat, prin dublă referință, atât cine este, cât și ce face el, spârcuitorul fiind cel care sfâ­șie prada. Amestec de real și ireal, necesare indeterminării din care rezultă și prin care se realizează fantasticul, simbolismul numelui VanGhele conotează degradarea sacrului, prin coborâre în profan. El poate fi un derivat de la grecesul Vangelis sau Evangelis, denotat ca „aducător de vești bune” sau chiar „Buna Vestire”. Determinat, spre accentuare, de apoziția spârcuitorul de strigoi, sensurile contribuie la caracterizarea personajului comunicând subtil prin relația dintre denotație și conotație, introducându-l în tipologia personajelor care întruchipează binele.

Evoluția lui este tipică pentru personajul de basm, ca și pentru cel al prozei fantastice, înțeleasă ca la Mircea Eliade, ca alternanță dintre profan și sacru. Fenomenologia fantasticului miraculos admite, față de fantasticul straniu, prezența de neînțelesului în lume, aceasta fiind convenția basmului. Personajele aparțin, deopotrivă, lumii acesteia și lumii celeilalte. Ele par indivizi eminamente profani (VanGhele, Ilinca, Urieșul ș.a.), ducând/purtând în ei vechi mituri. Genealogia lor se explică prin des­cendență mitică, sugerând, astfel, perpetuarea sacrului în profan, un sacru camuflat, ce se revelează prin epifanii.

Viziunea personală a epicului este asigurată de ideatica în care Ion Liviu Otânceală mixează idei, legende, mituri creștine cărora le adaugă ingrediente orientale, asiatice. Ideea care asigură coeziunea și coerența narațiunii se referă la problematica binelui și răului. Nu există bine fără rău, nici rău fără bine, se spune de mai multe ori pe parcursul acțiunii, ceea ce pare un ecou al parabolei biblice a câmpului semănat cu grâu și neghină. Acțiu­nea răului nu împiedică binele să se dezvolte, ele cresc împreună. Fiind permanente în lume, efortul omului trebuie să aibă în vedere protejarea binelui, pentru a nu-i periclita creș­terea și, totodată, menținerea lor în echilibru. Măsura, echilibrul sunt esențiale pentru buna funcțio­nare a lumii.

Acțiunea evoluează ca un scenariu de inițiere. VanGhele pleacă dintr-un punct zero al conștien­tizării adevăratei sale condiții - cea de spârcuitor de strigoi, cel care sfâșie prada, așadar, un fel de terminator și, asemenea lui Harap Alb din basmul ezoteric al lui Ion Creangă, parcurge un drum al inițierii. Examinatorii săi sunt, ca și cei ai feciorului de împărat, extrem de exigenți. Importantă nu este atât destinația finală, cât drumul pe care îl parcurge și, pe parcursul căruia, el cunoaște oameni și situații, se cunoaște pe sine, învață să vadă și să privească spectacolul lumii, trecând dincolo de aparențe pentru a ajunge la esențe.

Evoluția lui este tipică pentru tipologia fantasticului eliadesc, caracterizat de relația dintre profan și sacru. Și el este, asemenea personajelor lui Mircea Eliade, individul eminamente profan, dar, spre deosebire de aceștia, care resping sacrul, continuând, în ciuda tuturor evidențelor, să creadă în logica și co­erența realului, el îl acceptă, acceptându-și, ca om, limitele cunoaș­terii, permițând, însă, sacrului din el să acționeze. Înțelege, astfel, că lumea nu e doar ceea ce se vede, că dincolo de cortina realului, există o altă lume, invizibilă altora, care poate fi văzută cu ochii mitului.

Viața lui alunecă spre destin, iar destinul lui este cel de spârcuitor de strigoi, de reechilibrare a lumii. Secvențele banale ale vieții se dublează de un sens inițiatic, ezoteric. Ieșind din banal, din de a vedea doar evanescentul, trecând în perimetrul lui a privi, ochii sufletului se deschid și el poate cuprinde într-o singură dimensiune temporală, asumându-și destinul de luptător împotriva răului. I se alătură în această întreprindere alte forțe ale binelui, împreună cu care lupta este încununată de succes.

Binele învinge răul. Dezechilibrul creat prin intruziunea răului, desemnat printr-un adevărat Bestiar sau demoniacumul: strigoi, moroi, tricolici, pricolici, balauri ș.a., un întreg arsenal al infernului popular, este înlăturat, lumea revine la adevărata ei matcă prin asaltul forțelor binelui: îngeri, arhangheli, uriași, călăuziți de Dumnezeu.

Perspectiva pe care o alege Ion Liviu Otânceală pentru a-și urma personajele în imaginarul pe care-l străbat este modelată de umorul cald, jovial ce provine dintr-o mare iubire pentru lume și din credința că frumusețea va triumfa, că răul nu poate domina decât temporar. La triumful binelui participă întregul univers.

Creația lui Dumnezeu - lumea și creatu­rile - nu poate fi anihilată. Dumnezeu este în lume.