Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică P e r s p e c t i v e: Lucian Blaga, La curțile dorului

P e r s p e c t i v e: Lucian Blaga, La curțile dorului

Un articol de: Dan Caragea - 21 Iul, 2019

Lucian Blaga (1895-1961) a fost poet, filosof, profesor universitar și diplomat, ajungând să conducă, în 1938, Legația Regală a României de la Lisabona.

În același an, publică, la București, volumul de versuri La curțile dorului1, cu un titlu care ne aduce în minte titlul cărții lui António Sardinha, Na Corte da Saudade: Sonetos de Toledo2. Majoritatea poemelor le-a scris în Portugalia, dar numai opt formează, în acest volum, așa-numitul „ciclu portughez”. Este de netăgăduit influența peisajului portughez cu fascinantul său „realism”: „De ceasuri, de zile veghez/ pe-un galben liman portughez.// Cu zale-alăturea drept,/ cu mâinile cruce pe piept.// Doinind, aș privi șapte ani/ spre cerul cu miei lusitani,// de nu m-ar găsi unde sunt/ neliniștea morii de vânt,// De nu aș pieri, supt de-un astru,/ văzut - nevăzut în albastru”.

Ládislau Gáldi, specialist în versificația românească, a observat că în acest volum de maturitate (ultimul din poezia blagiană) versul liber nerimat a dispărut complet. Lumina, cerul, marea apar ca simboluri ale eternității în universul poetic. Paralelismul între portughezul saudade și românescul dor, alt mit cultural la cele două popoare latine, ne permite o comparație a psihologiei comune în exprimarea nostalgiei.

Deși șederea sa în Portugalia a fost scurtă, petrecută cu familia (soția și fiica), între Hotelul Avis, apoi Hotelul Palácio din Estoril și treburile sale diplomatice, Lusitania l-a acompaniat pe Blaga până în 1960, când scrie sonetul Măgărușul, unul din ultimele sale poeme.

Romanul autobiografic Luntrea lui Caron, apărut postum, completează imaginea Portugaliei la Lucian Blaga3. Unele aspecte merită un comentariu special.

În comparație cu Nicolae Iorga, Lucian Blaga nu apreciază sonoritatea portughezei, a cărei pronunție i se pare foarte dificilă. În privința industriei, consideră că Portugalia se află cu 50 de ani în urma României. Se străduiește, ca diplomat, să contribuie la succesul societății luso-fran­co-ro­mâne Redevența, „cea mai mare din țară”, menită să pună capăt monopolului anglo-american asupra petrolului.

Într-o împrejurare oarecum amuzantă, relatată pe larg în roman, face rost de câteva sute de plăci de faianță, din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, de la un imobil din Baixa ce fusese restaurat: „Cât timp am rămas în Lusitania, doctorul Ribeiro şCorreia Ribeiro, care îi ceruse un post la societatea Redevența trecea, cu maşinuţa lui, în fiecare zi pe la legaţie, mereu, la aceeaşi oră, cu exactitate de antică clepsidră. Şi se interesa, dacă n-am vreo dorinţă. (...) Odată, mai târziu, când s-a întâmplat să mă găsească mai degajat în raport cu situaţia mea diplomatică, întrebându-mă, ca de obicei, dacă n-am vreo dorinţă, i-am răspuns: «Nu am nici o dorinţă. Ba da», revenii eu, «am totuşi una. Adică mai curând soţia mea ar avea o dorinţă. A îndrăgit grozav şi cu un soi de alean vechea faianţă lusitană. Avem o singură bucată de corda seca şi nu ştiu cum am putea să ne mai procurăm vreo câteva.» (...) Se scurse o săptămână când, într-un amurg oglindit roşu pe olanele clădirilor, doctorul veni cu vreo câteva bucăţi de faianţă. Nu erau corda seca, dar veche şi frumoasă şi aceasta, din secolul al XVII-lea. Apoi, în altă zi pe la amiază, el se înfiinţă cu un aer destul de misterios: «Să veniţi cu mine, vreau să vă arăt ceva.» Am urcat în maşina lui. Am luat-o pe un mare bulevard la capătul căruia străjuia statuia albă a lui Don Pedro, rege al Lusitaniei şi împărat al Braziliei. (...) Camera era în întregime căptuşită cu azuleizuş din secolul al XVIII-lea.

«Vă place faianţa aceasta?», mă întrebă doctorul. «Da, îmi place.», răspund, dând nedumerit din cap. «Atunci, o puteţi avea toată. O dau jos de pe pereţi.» «O, nu!», mă grăbesc, făcând un gest oarecum de a-l opri. «N-am ce să fac cu atâta faianţă.» «Atunci alegeţi. Faceţi, rogu-vă, câte un semn cu creionul pe bucăţile ce vă plac. Vi le aduc în lăzi pe măsură, împachetate şi sigilate. Restul va fi aruncat la gunoi.» Aşa mă îndemna, luat de zel, doctorul. Mi-am ales după inspiraţia momentului vreo câteva sute de bucăţi. Faianţa înfăţişa pe fond gri mat, în desen albastru, flori, păsări, cetăţi, corăbii.4

Cele zece lăzi călătoresc până în România, dar, în cele din urmă, faianța ajunge spartă, scrie Blaga (totuși, familia a donat, în 1985, șase cutii muzeului din Bistrița-Năsăud). Povestind acest episod, se simte admirația lui Blaga pentru vechile cahle portugheze. Mai târziu, privind cu fiica sa fotografiile făcute în Portugalia, citim pagini înduioșătoare, de bună memorialistică. Astfel, din depozitele Complexului muzeal din Bistriţa-Năsăud s-au scos, în primăvara lui 2014, șase cutii din lemn care conţineau 125 plăci de faianță (azulejos), aduse de Blaga din Portugalia. Plăcile au fost clasificate, ordonate, recondiționate, realizându-se o admirabilă expoziție pe pământ românesc5.

Note:

1  Blaga, Lucian: Nas Cortes da Saudade: Antologia Poética. Tradução do romeno e posfácio de Micaela Ghitescu. Prefácio de José Augusto Seabra. Coimbra: Editorial Minerva, 1999.

2  Sardinha, António: Na Corte da Saudade: Sonetos de Toledo. Coimbra: Lumen, 1922.

3  Blaga, Lucian: Luntrea lui Caron, ediția a III-a, revăzută. București: Editura Humanitas, 1998.

4  Idem.

5  Pleniceanu, Elena Elisabeta: „Lucian Blaga de la Lisabona la Bistrița. Colecția de azulejos” în Revista Bistrița, anul 28, 2014, pp. 332-348.