Spovedanii lirice

Cu nuanță psalmică insolită, sugerată încă din ti­tlu - „La taclale cu Dumnezeu”, Editura Vatra veche, Târgu Mureș, 2024 -, cartea lui Nicolae Băciuț cuprinde poezii scrise în vers clasic și în vers liber, într-o tonalitate gravă, dar și cu accente care înclină uneori spre ludic. Este o poezie confesivă, construită, în general, ca monolog adresat, în care potențialul interlocutor este divinul, ceea ce susține, de asemenea, nuan­ța psalmică, dând nota definitorie întregului, în care vocea lirică exprimă frământări existențiale, induse de o permanentă căutare a adevăratei identități.

Prima dintre acestea, „Alb de Ie­ru­salim”, dă tonul amestecului de litanie și bucurie reținută, venind din speranța posibilității de a in­teracționa cu transcendentul, care se reflectă într-un gest de venerație față de locurile sfinte și, implicit, față de Dumnezeu, amintind, mutatis mutandis, de invocațiile cu care se deschid epopeile antice și pregătind, totodată, atmosfera în care se derulează textul liric. În aceeași notă gravă, și în poeziile următoare, evaluându-și parcursul existențial prin trimiteri la eforturile de înțe­legere a sinelui, raportat la lume și, mai ales, la sursa vieții, vocea textuală construiește demersul liric în jurul ori în proximitatea unui fragment biblic, sugerând, în felul acesta, omniprezența sacrului.

Percepția omniprezenței sacrului are drept consecință tentația de a se autoevalua, în permanență, dar, mai ales, atunci când gândul omului se confruntă cu profunzimile firescului, pe care le acceptă ca dat, dar ale căror rațiuni de a fi, pe de altă parte, fire iscoditoare, caută totuși să le înțeleagă și altcumva, cu mintea sa umană („Cum să spui ierbii să nu mai fie/ iarbă”...), pentru ca, la fel ca de fiecare dată, în cele din urmă, să pună propria existență în același context - al celor ce trebuie primite ca un dar ale cărui rațiuni nu trebuie răstălmăcite - și, ca o justificare, retoric, să se întrebe: „Cum să spui:/ e dimineață, Doamne,/ și nu mă pot însera?” Pentru că „înserarea” vine cu siguranță, dar nu prin voința mea, a omului, ca ființă limitată...

În viziunea lirică din cartea lui Nicolae Băciuț se poate citi și o permanentă măsurare a existenței uma­ne cu sursa, nu spre a demon­stra superioritatea vreuneia, pentru că a sursei este incontestabilă, din punctul de vedere al celui ce este convins de prezența ei, ci spre a sugera, și în felul acesta, încercarea existenților de a merge, pe cât posibil, pe căile trasate evident ab originem: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ și le-a uitat toate la vedere”.

Tonul colocvial, sugerat încă din titlu („la taclale”), nu face însă rabat de la gravitatea abordării temei condiției umane, fiindcă sinele, iubirea, sentimentul de înstrăinare, ale cărei cauze nu sunt expuse („Acum nu mă mai cunoaște/ nici nisipul/ și pentru mare sunt un val străin”), dorința aproape permanentă de a intra în dialog cu Dumnezeu („Doamne, cât timp îmi mai lași/ să fiu singur cu tine,/ să învăț ultimii pași,/ înainte de scări”), dar și trecutul („trecutul meu pe care nu l-am trăit”), reiterarea unor fragmente din Drumul Crucii, de fapt a unor ecouri ale acestuia, așa cum le percepe poetul contemporan, de-a lungul volumului, sunt alte câteva puncte de plecare pentru meditație.

Cum însă existența sacrului este pentru cel ce se confesează în versuri, așa cum reiese din carte, o certitudine („Doamne, care ești în cer...”), refugiul din calea răului nu mai trebuie căutat altundeva: „Doamne, care ești în cer,/ Doamne, nu veni la mine,/ într-o margine de ler,/ voi fugi la tine”.

Timpul, de asemenea, este o inevitabilă temă a poeziei, inclusiv în cartea lui Nicolae Băciuț, fără ca trecerea lui să-i genereze tristeți devastatoare, deși curgerea acestuia este percepută ca o povară, oximoronic, plăcută totuși, cu atât mai mult cu cât vine de departe, cu acumulări de suflet: „Vin trenuri lungi, de altădată,/ cu toamne sigilate în vagoane”.

Dar nu numai condiția umană, în general, cu datele ei recognoscibile la nivelul vieții fiecărui individ îl preocupă pe poet, ci și transformările, micile evenimente cotidiene sau sezoniere, din imediatul vieții: un decembrie care „a uitat” să ningă, anotimpurile vieții fiecăruia, care „intră în casă/ de la floare până la fruct”, așteptarea colindului...

Cu asemenea preocupări, auto­evaluându-se, totodată, eul din poezie nu-și recunoaște trăsăturile din afară, fiindcă aspirațiile sunt mereu altfel - că, vorba lui Iona, al lui Sorescu: „dacă mă gândesc mai bine, tot eu am avut dreptate, am pornit-o bine, dar drumul, el a greșit-o” - față de ceea ce-i oferă viața: „Acela nu sunt eu,/ poate că e aripa mea,/ poate că-i zborul”, astfel că faptul de a se simți „rătăcit între anotimpuri” devine o nouă realitate, singura acceptabilă, cu toate neajunsurile ei. De aceea, invocând din nou divinul, psalmic, își strigă așteptările, dorințele cu privire la legătura cu instanța supremă a lumii: „O, Doamne, dacă vrei să vin,/ n-aș vrea să-mi dai de știre/ O, Doamne, nu sunt vrednic eu...”

Dar, firesc, la fel ca orice om apropiat de credință, are momente - conștientizate sau nu - de îndoială: „Doamne, dacă ai bate tu la ușă,/ ți-aș deschide,/ chiar dacă cerul meu/ e-atât de mic”, însă „Numai ploaia/ îmi bate la geam,/ numai ea șterge/ de rugină noaptea”, fiindcă noapte, toamna, mai ales, sunt alte laitmotive ale volumului de versuri al lui Nicolae Băciuț, sugestii frecvente în literatură ale tristeții induse de trecerea implacabilă a timpului.

Așadar, cartea de față este o ilustrare a profundului atașament al omului față de viață, dar și de transcendent, de divin, pe care poetul îl exprimă prin versuri în care prozodia clasică și cea modernă conlucrează, demonstrând și astfel că, în adâncul ființei lui, omul rămâne același, indiferent de epocă și de loc.