Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Pagina copiilor Bunicul şi nepoţelul înţelept

Bunicul şi nepoţelul înţelept

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 16 Dec, 2007

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi îi tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mâna. Vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar îmbucăturile din gură. Şi văzând până unde ajusese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi nora lui se umplură de scârbă. Nu-l mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci îl puseră într-un colţ, lângă vatră. Şi-n ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul privea cu jind la masa încărcată cu bucate şi ochii îi lăcrimau de amărăciune. Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur. Căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când nora văzu asta, apucă să-l certe de zor. Dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scoase nici o vorbă. Din când în când, numai scăpa câte un oftat adânc. „Asta-i prea de tot!“, îşi spuseră în sine bărbatul şi nevasta. Şi cumpără din târg o strachină de lemn pe câteva părăluţe. Bietul trebuia să mănânce de acum înainte numai din strachina de lemn.

Dar iată, că odată, spre seară, cum stăteau cu toţii în odaie, nepoţelul - să fi avut gâgâlicea vreo patru anişori -, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

„Ce faci tu acolo!?“ îl întrebă taică-său. „Fac o covăţică din care să mănânce tata şi mama când nu or mai avea putere, ca bunicul“, îi răspunse copilaşul.

Amândoi părinţii cătară mult timp unul la altul şi, de amar şi de ruşine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi din ziua aceea mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi dacă, din când în când, se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mâncare, nu-l mai lua nimeni la rost.