Pâcală şi negustorul

▲ Cine nu a auzit de marele nostru povestitor Ion Creangă ▲ Dascălul care a imortalizat izul copilăriei la sat este prezent în pagina copiilor de astăzi ▲ Citiţi mai jos o anecdotă depre prostia omenească ▲

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de el şi-l întrebă:

- De unde eşti, mai creştine?

- Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.

- Din care sat de la voi?

- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna

spre un deal.

- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

- Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru şi eu de acolo vin.

- Nu aşa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

- Doamne! Daâ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Aista-i chiar Pâcală

Privindu-l lung, negustorul zise în sine: Mă!... Aista-i chiar Pâcală.

- Dar cum te cheamă pe tine?

- Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce şi iar îl întrebă:

- Dar cu chemarea împreună, cum te mai striga?

- Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

- Dar ce bucate se fac acolo la voi?

- Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.

- Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

- D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

- Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

- Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.

- Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

- Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbuie şi c-o ţapă în vârf.

- Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

- De! Nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altceva.

- Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

- Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi s-o torni în sac, pe urma iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

- Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

- Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.

- Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

- Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Greu ca omul ăsta să înţeleagă ceva

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

- Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

- U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

- Ho, mă! Destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

- Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai ânalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

- Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

- Dar cum? zise Pâcală.

- Eu îţi zic: pe cine ascultăţi voi aici în sat?

- I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul sta cu ochii şi urechile ţintă la el.

- Nu zic aşa, mai nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

- Ei, cum?

- Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

- Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, spărie chiar şi copiii din sat.

- Ma!... daâ! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-pădurei?

- Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

- Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

- Avem.

- Na cinci bani şi du-te să-ti puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale. (Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura „Minerva“, Bucureşti, 1987)