Simt o scormonire și o căldură a inimii de fiecare dată când pășesc într-o biserică veche. Și nici un cuvânt parcă nu cuprinde în zidirea lui starea ce mă umple. Nu știu, nu pot și cred că nici nu ar fi nevoie să insist cu explicația. Ar trebui, poate, să o trăiesc doar ca pe o luminare. Același lucru mi s-a întâmplat și în clipa în care am trecut pragul bisericii Mănăstirii Comanca, din Arhiepiscopia Râmnicului. Căci, până la urmă, ajungând aici, aflându-i istoria, ascultând mărturisirile părintelui stareț Sebastian Mihalcea, am trăit o luminare.
De data aceasta însă, cred, am găsit un răspuns la ceea ce mi se întâmplă în versurile lui Nichita Stănescu. Poetul care credea că timpul este lumină, dar nu știa ce este lumina. În poezia „Înghesuita lumină”, totuși, el descoperă că „Piatra e o lumină înghesuită./ Ea nu vede./ Ea e de văzut./ Ea nu are durere./ Ea doare/ Cum doare piscul muntelui/ pe vultur/ stârnindu-l în aer/ și în cuvinte”. De o asemenea înțelegere cred că m-am apropiat și eu descoperind „lumina înghesuită” în piatra zidurilor bisericii de la Comanca. Acolo unde, plutind în lumina nevăzută de noi, durând „cum doare piscul muntelui pe vultur”, stăruie chipul și jertfa ctitorilor.
Lumina de văzut
La capătul unui drum ce urcă dinspre Băile Olănești spre Munții Căpățânii, lăsând undeva în vale râul Olănești, se află Mănăstirea Comanca. Una din multele bijuterii arhitectonice ale Olteniei de Nord. În 1736, aici, vornicul Preda Bujoreanu şi preotul Teodor din Olăneşti zideau Schitul Comanca, târnosit cu hramul „Toţi Sfinţii”. Și tot aici, după intrarea lor în viaţa monahală, aveau să devină: vornicul, ieromonahul Pahomie, iar preotul, ieromonahul Teodosie. O veche reprezentare de pe zidul pronaosului, astăzi dispărută, înfăţişa legenda întemeierii schitului. Se spune că ciuma i-a răpit copiii bătrânului vornic. De aceea s-a gândit ca, dacă Dumnezeu i-a dat această cruce de purtat, să se călugărească. Acolo, în lumina „ce nu se vede” a peretelui nordic al pronaosului bisericii, a fost înfățișat el, ctitorul Preda Bujoreanu, cu mâinile în sus, îmbrăcat în haine de mirean, îndurerat, plecând din lume. Iar mai jos, încercând să-l oprească să meargă la mănăstire, două femei, Costea și Ilinca, probabil soţia şi una dintre fiice.
De-a lungul timpului, mica biserică a trecut prin felurite prefaceri şi reparaţii, reuşind însă să-şi păstreze înfățișarea de odinioară. Ctitorii și sfinții au fost zugrăviți de Partenie, Luca şi diaconul Gherasim, din Olănești, repictați pe la 1785 de Nicola și Dimitrie, tată și fiu, iar în vremurile noastre, restaurați de Tudor Popescu. Biserica impresionează prin simplitate şi armonie. Sfinții, chipuri aparent locale, luminează întunericul locașului cu strălucirea nepământeană a învierii lor din moarte. Biserica din piatră şi cărămidă, cu zidurile albe, încinse în brâu cilindric, împodobit cu zugrăveală şi mărginit de un chenar zimţat, pictat și el, strălucește în mijlocul cimitirului, ca un crin în grădina raiului. Poate de nu ar fi fost cimitirul, ar fi rămas doar lumină ce „nu vede”, cum spune Nichita Stănescu. Cu brâul cimitirului în jur, a devenit lumină „de văzut”. Aceeași lumină „înghesuită în piatră”, ferestrele evazate, nişele tăiate în zid, amintind de culele oltenești, desăvârșesc odihna privirii, tainic, liniștitor.
Viețuitorii din clopotniță
Acest superb așezământ monahal din apropierea satelor Comanca și Pietriș, în care mai trăiesc doar câte zece familii, a renăscut în 2015, când Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a binecuvântat redeschiderea lui. Căci mulți ani fusese biserică de mir. Și în clopotnița mănăstirii se nevoiesc cei doi călugări de aici, ca niște pustnici sub umbra cerului.
„Suntem doar doi viețuitori. Noi ducem mai departe lucrarea înaintașilor. Amândoi suntem din Valea Cheii, comuna Păușești Măglași, județul Vâlcea, precum ctitorii erau, ambii, din Olănești. Dorim să ridicăm un corp de chilii și, dacă va rândui Bunul Dumnezeu, să mărim obștea. Locul este deosebit, unic în zonă. Ce mă impresionează cel mai mult este viața lui Preda Bujoreanu. Eu cred că Bunul Dumnezeu și Maica Domnului au rânduit ca noi să reînnodăm și să continuăm viața monahală începută de el”, ne mărturisește părintele stareț Sebastian Mihalcea.
Ai putea să crezi că aici nu ajunge nimeni. Nu este așa. La mănăstire, mai ales vara, ajung credincioși aflați la tratament în stațiunea Olănești, localnici, ciobani cu turmele în transhumanță, turiști ce urcă pe munte sau petrec sfârșitul de săptămână pe râul Olănești. Liniștea deplină acoperă totul doar iarna. Și totuși, călugării o găsesc oricând. Căci ea „te predispune la meditație și monahul se simte bine aici, pentru că locul rămâne unul al rugăciunii și întâlnirii cu Dumnezeu”, cum spune părintele stareț. „Dar, uneori, liniștea asta atât de concretă, dacă nu ești atent, se poate transforma în ispită. Ispita însă mai este și după cum ți-o faci. Dacă încerci să cauți doar pacea și liniștea, nu ai cum să pici în mrejele ei. Noi, slavă lui Dumnezeu, încercăm să ne îndepărtăm de tot ce ne poate tulbura și să ducem o viață călugărească, cum scrie și la Pravilă”, continuă părintele Sebastian.
Să nu deznădăjduim
În scurta, dar atât de plină de lumină ședere aici, l-am întrebat pe părintele stareț care este marea problemă cu care vin mai ales tinerii la cuvioșia sa. „Da”, mi-a răspuns. „Tinerii sunt poate cei mai încercați astăzi. De aceea facem efortul să-i înțelegem și să-i sprijinim. Problema cea mai mare a lor este că nu au locuri de muncă. De la acest neajuns major vin și risipirile sufletești, scandalurile în familie. Am observat la majoritatea că depresia face ravagii. Iar sfatul pe care li-l dăm acestor creștini este să nu deznădăjduiască și să ceară ajutor lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Să încerce să ducă o viață curată, creștinească, în familie. Și vor depăși aceste obstacole. Dar să știți că sunt și tineri cu trăire duhovnicească în lume. Unii vin la noi și se spovedesc regulat, în cele patru posturi mari, și cer binecuvântare pentru a se căsători”, ne mai mărturisește părintele stareț Sebastian Mihalcea.
Am plecat de la această mănăstire cu scormonirea inimii potolită oarecum. Căci tot chibzuind eu asupra luminării, în minte mi-a venit o altă zicere a lui Nichita: „Întunecând întunericul, am deschis porţile luminii”. Și eu cred că da, la Comanca, întunericul a fost întunecat...
