Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Icoana, vestirea unei noi vieți în Hristos
Vorbirea în rugăciune cu sfinții din icoane nu este simplu monolog, ci comuniune sfântă, căci chipurile zugrăvite se adresează haric omului, oferindu-i celui ce se roagă un cadru adecvat pentru a reflecta la taina persoanei omenești și a desăvârșirii sale și a urma luminii sfintei slave a Fiului Întrupat. Lumina chipurilor sfinte din icoană ne vorbește despre transfigurarea trupului și a vieții lor în Domnul, având ca fundament chiar marea sărbătoare a Crăciunului ce ne stă în față. Despre mesajul simbolic al culorilor zugrăvite de iconarii de ieri și de azi ne-a vorbit Hélène Bléré, iconograf cu 30 de ani de experiență în domeniu și fondatoarea unei școli de iconografie la Paris.
Cum v-ați descoperit vocația de iconograf și care au fost mentorii dumneavoastră?
Un răspuns la căutarea mea duhovnicească l-am găsit în 1981, descoperind icoanele în timpul unei Liturghii de Rusalii în cripta Catedralei „Sfântul Alexandru Nevsky” din Paris. A fost o încântare, pe care încă o am, și care a declanșat în mine o vocație puternică, făcând-mă prin 1995 să părăsesc activitățile mele profesionale exterioare pentru a mă consacra exclusiv picturii de icoane, iar mai apoi învățământului. Pe vremea acestei descoperiri lucram în cadrul unui birou de studii în amenajare, în calitate de absolventă a Școlii Superioare de Arte aplicate, și am înțeles imediat care ar fi consecințele unei orientări radicale spre icoana ortodoxă.
În căutarea unei instruiri pe lângă un maestru iconograf, frecventam pentru început atelierul părintelui Georges Drobot, iar mai apoi pe cel al lui Leonid Uspensky. Circumstanțele vieții mele private nu mi-au permis să rămân un timp îndelungat în cadrul acestor ateliere, însă, începând cu anul 1982, am intrat într-o relație strânsă cu anumite mănăstiri, relație care nu a încetat până astăzi. Una dintre ele este Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Anglia, fondată de părintele Sofronie, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. Pe lângă atelierul de iconografie, în cadrul căruia am învățat atât pe plan tehnic, cât și duhovnicesc, am beneficiat de rugăciunea întregii comunități și în special de a arhimandritului Simeon (^2009), care mi-a fost naș la intrarea mea în Biserica Ortodoxă. Cealaltă mănăstire este cea a „Schimbării la Față” din Franța (metoc al Mănăstirii Simonos Petra din Muntele Athos), fondată de arhimandritul Ilie. Din aceste două mănăstiri am primit o viziune a icoanei înrădăcinată în Tradiția Bisericii, în Sfintele Taine și în rugăciune. Câțiva ani mai târziu, mai precis în 2005, am fondat la Paris Atelierul „Sfântul Iosif”, în cadrul căruia mă străduiesc să transmit persoanelor de orizonturi diferite, catolici și ortodocși, frumusețea și adevărul icoanei ortodoxe.
Sunteți autoarea cărții intitulate „Lumină lină. Limbajul icoanei”, una dintre lucrările de iconografie cele mai recente și deja foarte apreciată în lumea cărții ortodoxe. Cum s-a născut această carte?
Cartea „Lumină lină. Limbajul icoanei”, publicată în 2014 la editura Racine (Bruxelles), este rezultatul a mulți ani de cercetări personale și de răspunsuri la întrebările puse de elevii mei. La solicitarea din 2009 a părintelui Nicolas-Jean Séd, la acea vreme directorul Editurii Cerf din Paris, am început să redactez această lucrare, concepută pentru a ghida persoanele dornice să înțeleagă mai bine mesajul duhovnicesc al icoanei.
Această lucrare de 303 pagini, abundent ilustrată, conține un mare număr de elemente care ajută cititorul să înțeleagă natura și structura unei icoane. Scopul său este acela de a da câteva chei de lectură a limbajului estetic al icoanei în vederea unei mai bune înțelegeri a conținutului său duhovnicesc, dezvăluind astfel perfecta compatibilitate dintre formele vizibile ale icoanei și mesajul creștin pe care aceasta îl transmite. Nu este vorba despre o carte tehnică ce relatează etapele elaborării unei icoane, ci despre o inițiere de profunzime în universul simbolic, teologic și duhovnicesc al acestei arte liturgice.
În momentul apariției sale, cartea a fost bine receptată de teologi reputați, precum Jean-Claude Larchet sau Michel Stavrou, care au recomandat călduros lecturarea ei. Pentru moment epuizată, cartea „Lumină lină. Limbajul icoanei” așteaptă o reeditare.
Ce mesaj ne transmit privirile chipurilor pe care le pictați în icoane? Ce taină vor ele să ne descopere despre Dumnezeu și despre om?
Icoana revelează taina persoanei, în special prin chip și mai ales prin privire. Noi recunoaștem persoana din icoană prin chipul ei luminat de o privire intensă și grație numelui său, întotdeauna înscris lângă aureolă, căci prin nume, fundamentul ființei personale, se stabilește o legătură între imagine și persoană. Chipurile transfigurate ale sfinților, cu privirea plină de bunătate, mărturisesc despre unirea lor cu Dumnezeu. Privirea lor nu este tristă, ci serioasă, plină de acea „bucurie care suferă”, semnul compasiunii lor pentru această lume plină de suferință și al certitudinii lor în Înviere.
Icoana lui Hristos revelează chipul lui Dumnezeu unit cu omul. Luând trup prin Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, Cel Care este nemărginit ia trup omenesc și devine văzut. Reprezentarea Sfintei Mahrame, care ne arată chipul viu al Domnului, cu ochii larg deschiși, a fost imprimată în mod minunat pe un ștergar de către Însuși Domnul în vederea vindecării regelui Abgar al Edessei. Această icoană - și toate celelalte - ne fac să contemplăm taina Întrupării, a venirii lui Hristos în această lume pentru a mântui neamul omenesc din boală și din moarte, consecințe ale păcatului. Căci în spatele tuturor chipurilor pe care le întâlnim se află chipul Mântuitorului Hristos pe care creștinul Îl caută. Astfel, icoana Îl face prezent omului pe Dumnezeu, pe Preacurata Sa Maică și pe toți sfinții prin intermediul chipurilor și trupurilor lor transfigurate. Icoanele lor ne arată drumul către sfințenie, adică unirea cu Dumnezeu. Prin relația de rugăciune și de mijlocire care se stabilește datorită icoanei, creștinul se curățește puțin câte puțin de tot ceea ce este străin de Dumnezeu, căutând astfel să le urmeze sfinților care i-au precedat pe această cale. Comuniunea dintre icoană și cel care o contemplă ne plasează în fața tainei persoanei și a desăvârșirii sale.
Luminile și umbrele sunt foarte importante în orice pictură, însă în compoziția unei icoane ele sunt încărcate de un simbolism cu totul aparte. Care este rolul luminii în icoană și prin ce mijloc iconograful ilustrează prezența luminii necreate și a slavei dumnezeiești în scenele pe care le zugrăvește?
Lumina este unul dintre principalele elemente ale limbajului iconografic, căci ea arată slava dumnezeiască. Ceea ce au contemplat apostolii Petru, Iacob și Ioan în momentul Schimbării la față a Domnului de pe muntele Tabor a fost Persoana lui Hristos pătrunsă de lumină dumnezeiască. Și sfinții au făcut experiența contemplării luminii dumnezeiești necreate, care nu este alta decât vederea Împărăției vestite de Domnul în timpul activității Sale pământești. În acest sens se poate spune că orice icoană este o profeție, pentru că ea ne înfățișează cosmosul și pe om pătruns de lumina dumnezeiască, încă de acum și în veșnicie.
Numeroasele procedee iconografice folosite pentru a descrie lumina dumnezeiască necreată ar necesita comentarii detaliate. Putem menționa pe scurt fondurile sau aureolele acoperite cu foiță de aur, aurul fiind simbolul privilegiat al slavei dumnezeiești și veșnice. Mai este și procedeul pictural adesea identificat prin expresia „așezarea luminilor”, care caută să dezvăluie formele așezate în icoană prin suprafețe luminoase din ce în ce mai intense și precise. Trebuie de asemenea subliniat rolul esențial și foarte original al culorii pe care iconografii o folosesc ca autentică vibrație de lumină și ca limbaj simbolic al anumitor realități duhovnicești.