Șansa Basarabiei? Un viitor românesc

Unită cu țara-mamă la 27 martie 1918, dar despărţită ulterior printr-o linie groasă de creion, Moldova dintre Prut și Nistru continuă și astăzi să oscileze între sferele de influență a două puteri. Populația ei, tot mai decepționată de regimurile politice, se adâncește tot mai mult în criză, iar reunirea ei cu România, spun specialiștii în relații internaționale, ar fi singura soluție de propășire a basarabenilor. Despre situaţia actuală a teritoriului dintre Prut şi Nistru, despre dorinţa, costurile şi beneficiile unei reuniri am discutat cu sociologul și geopoliticianul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române.

Domnule profesor, este unirea Republicii Moldova cu România un subiect închis?

Atât timp cât există în Republica Moldova o populație de peste 80% care vorbește limba română și care se identifică parțial românească, parțial moldoveană, acest subiect rămâne pe agendă. În geopolitică memoria nu se stinge niciodată. Există un tip de unionism ce ține de anii '90, respectiv unionismul inimii. Un unionism care se bazează pe istorie, sentimente, pe adevăr istoric, pe faptul că suntem la fel, că suntem frați. Acesta mai există și astăzi, dar nu mai este forța motrice într-o perspectivă a unui proiect unionist. Astăzi există un alt tip de unionism, cel al minții, și care se bazează în primul rând pe cei care au „furat miliardul". Cei care au devalizat sistemul bancar și au aruncat Republica Moldova într-o criză fără precedent au devenit activiști ai unionismului, chiar dacă ei nu vor asta și nu își dau seama că fac asta. Oamenii din Republica Moldova au rămas fără luminița de la capătul tunelului. Și se spune că România este ceea ce îi rămâne Republicii Moldova când i se ia totul. Or, lor li s-a luat totul. Și atunci, oamenii încep să gândească mai pragmatic.

Vor moldovenii unirea?

În cartea „Reunirea" am publicat prima cercetare sociologică făcută plecând de la aceste premise teoretice ale unionismului minții. Adică nu întrebând simplu, „Vreți unirea?", „Câți ați vota pentru unire?", că atunci sondajele arată că undeva 20-25% ar spune că da. Dar noi am întrebat şi următoarele lucruri: „Sunteți de acord cu unirea cu România în condițiile în care salariul mediu crește de vreo patru ori, pensia crește de vreo patru ori, bursele cresc de câteva ori? Că va fi pentru prima oară o reală luptă împotriva corupției?" Toate scorurile acestea, punând întrebarea așa, ajungeau până la 51%. Automat, atunci când vorbești de unionismul acesta al minții, scorurile sunt mai mari. Apoi am întrebat „Ce ați face dacă s-ar întâmpla unirea?" Și avem o categorie importantă (aproximativ 30%) din populație care nu este unionistă și care spune că nu ar face nimic. Asta este ceea ce se cheamă unionismul pasiv. Există un unionism pasiv, care nu este unionism, dar pe care nici nu îl deranjează dacă așa ceva se întâmplă. Există și un antiunionism agresiv pe care l-am identificat în sondaje punând următoarea întrebare: „Dacă s-ar întâmpla unirea, ce ați face? Ați vota cu partidele antiunioniste? Ați ieși la proteste pașnice împotriva unirii? Ați emigra? Ați ieși la proteste violente împotriva unirii?" Doar 4% din populația antiunionistă declară că ar ieși în stradă să protesteze violent. Or, 4% este un sondaj care - apropo de ce spune domnul Dodon în ultima vreme, că va fi război civil - nu îndrep­tă­țește în nici un caz această afir­mație. Deci nu va fi nici un război civil. Această afirmație este o stratagemă pe care Igor Dodon o folosește.

Există acest tip de potențial, care este unionismul inimii, un unionism pasiv, un unionism tacit. Deci nu avem de-a face cu o forță antiunionistă explicită și foarte puternică pentru că toate proiectele anterioare ale Republicii Moldova s-au prăbușit. Moldova a fost guvernată opt ani de comuniști. Ce s-a întâmplat? Nimic. Pentru că au votat pe urmă cu proeuropenii. Și ce s-a întâmplat după aia? Tot nimic. Lumea e și mai dezamăgită. Furtul miliardului, corupție și așa mai departe. Și asociază Uniunea Europeană cu corupția, așa că au votat un președinte: Igor Dodon. Inclusiv prin reacție. Ei nici nu vor să se ducă în brațele rușilor până la capăt, iar în UE nu au nici o șansă.

Care sunt adversarii unirii?

Elementul fundamental în politica moldovenească este „moldovenismul". Nu Rusia, nici România. Noi ne facem iluzia că Rusia se luptă cu România, cu Europa, cu Eurasia, însă nu este adevărat. Rușii nu au forță în Republica Moldova dacă ar lupta ca ruși. Ei sunt doar 5%. Ei, foarte abil, au înțeles că moldovenismul este forța principală și lucrează cu acest concept. De aceea Igor Dodon se pozează în ia moldovenească, care de fapt este ia românească. Iar rușii și-au dat seama că acesta este mecanismul prin care opresc integrarea Moldovei în România prin unire. Sau integrarea Republicii Moldova în NATO sau UE. Homo sovieticus este homo moldovanus. Este cea mai puternică stavilă împotriva unirii Republicii Moldova cu România. Rușii au făcut studii despre ce cuvinte să folosească presa rusă pentru a bloca unirea. Și au ajuns la concluzia că acest cuvânt, suveranitate, vibrează foarte bine în mintea cetățenilor. Și au accentuat pe asta: că, dacă intră în UE, se pierde suveranitatea. Dacă vă uniți cu România, pierdeți suveranitatea. Dodon este expresia acestei strategii.

Pe categorii sociale și de vârste, cine sunt cei mai unioniști?

Cei mai unioniști în Republica Moldova, în anii '90, erau tinerii și bătrânii. Și erau mulți. Astăzi trebuie să plecăm de la o realitate. Ne confruntăm cu o populație care a fost născută, crescută și educată în URSS. Memoria istorică interbelică a dispărut. Tinerii sunt unioniști până la 18-20 de ani, când intră în sistem. Atunci se schimbă opțiunile. Atunci nu își mai exprimă acest lucru. Își urmăresc interesele.A dispărut conștiința națio­nală?
Conștiința națională românească a fost sub război. Şi este fabulos cum au apărut personaje de tip Vieru, Dabija, Hadârcă, Ghimpu și toți corifeii revenirii la limba română. În anii '90 a fost o revenire la grafia latină, la alfabetul românesc, dar din păcate nici acolo nu au fost lucrurile clare. Simbolul Frontului Național în anii '90, pe siglă, era Ștefan cel Mare, nu Eminescu, de exemplu. Și acolo era o chestiune locală pregnantă. Dar, dacă atunci s-ar fi votat unirea în Parlament, se făcea acest lucru.

Există astăzi acolo o nostalgie a URSS?

Sociologii trebuie să fie atenți cu nostalgiile. Când cercetez nostalgiile, constat că oamenii sunt nostalgici, dar dacă pun mai multe întrebări, constat că nostalgiile se referă de fapt la tinerețea lor, că mergeau la petreceri, că își aduceau aminte de prieteni. Este nostalgia propriei vieți, a tinereții, care s-a petrecut într-un regim politic al vremii. Nu este o nostalgie față de comunism, ci mai degrabă o nostalgie față de propria viață. Există o nostalgie, dar pe Dodon nu l-a votat doar populația de vârsta a treia. În el s-au adunat mai multe curente de vot: curentul pro-rusesc, moldoveniștii neeuropeni care vor o relație bună cu Rusia, moldoveniștii care nu vor neapărat să fie sub ruși, dar nu vor nici sub Europa, adică oameni care sunt supuși războiului informa­țional, manipulării, dezinformării. Sunt mai mulți care l-au votat pe Dodon, nu nostalgia față de URSS.

Ne-am mai putea gândi la o unire politică sau la o unire în cadrul Uniunii Europene?

Aderarea la Uniunea Europeană a Moldovei este istorie pentru cel puțin o generație. Sunt unii care spun că este nevoie de referendum pentru unire. Însă nu spune nimeni niciunde în acordurile sau documentele finale de la Helsinki că trebuie să fie referendum pentru o unire. Se spune că frontierele pot fi modificate numai prin voința liber exprimată a ambelor părți. Voința se exprimă nu neapărat prin referendum. Când semnăm un tratat în numele României, de exemplu, nu se face referendum, pentru că a fost delegată puterea din partea populației. Dacă există o voință parlamentară majoritară, este perfect legitimă unirea. Nu a fost referendum nici în Germania, nici în Iugoslavia, nici în Țările Baltice.

Ar putea exista o scânteie care să reaprindă acest foc al unirii?

Unirea poate fi declanșată de două mecanisme: primul este asumarea publică, politică, de către oficialii de la Chișinău și de la București. Așa a fost în 2005 cu integrarea europeană. Înainte de Voronin, 30-35% din moldoveni voiau integrarea. Când Voronin, în 2005, a spus că politica Republicii Moldova este îndreptată spre Europa, sondajele au crescut la 50%.

Al doilea mecanism care ar putea declanşa unirea este o criză. Şi ar trebui să urmărim ce se întâmplă acum la Chişinău. Acolo şi-a dat demisia Dorin Chirtoacă (fostul primar al capitalei Republicii Moldova - n.r.), ceea ce înseamnă alegeri anticipate. În 20 mai, alegeri anticipate la Chişinău pentru Primărie, iar în noiembrie alegeri parlamentare. Chişinăul va deveni fundamental pentru reconfigurarea politică din noiembrie 2018.

Cred că va fi o resuscitare masivă, iar Chişinăul este avangarda alegerilor parlamentare. Să nu uităm că la Chişinău este totul. Dacă Dodon va pierde şi va câștiga un candidat care, evident, va vorbi şi despre România mai mult decât până acum, nu se ştie în perspectiva parlamentară ce se va întâmpla. Asta cuplat cu primarii din Moldova, care tot fac adeziuni de unire. Nu se știe cum se coagulează vectorul.

Nu se știe ce declarație năstruș­nică va putea da Parlamentul României. Nu se știe cum va reacțio­na Primăria din București, că poate dă şi ea niște semnale. Cred că acum se poate reseta tot jocul politic de la Chișinău.

Așteptăm un factor-surpriză?

Lebăda neagră a apărut. Demisia lui Chirtoacă. Știm ce s-a întâmplat în România după protestele din ianuarie 2017, când trebuiau schimbate niște legi. Oamenii au ieșit în stradă şi nu au mai fost schimbate. Dacă ne uităm, există deja multe teoretizări în Franţa, în care se spune că a apărut o nouă formă de manifestare politică. Care nu mai e politică propriu-zisă. O mişcare care nu este politică, adică cei 500.000-600.000, sau câţi au fost ei, a pus o presiune pe clasa politică în aşa fel, încât nu s-a mai întâmplat ceea ce voiau ei să se întâmple. Întrebarea este următoarea: Imaginaţi-vă că în 2018 ies în stradă 100.000 de oameni la Chişinău şi cer unirea. Ce se va întâmpla dacă se umple piaţa Marii Adunări Naţionale? Ce va face Parlamentul?

Cum ar fi văzută unirea la Bruxelles?

Unirea de la 1859 cum a fost văzută? Nu a fost văzută bine. Nici unirea Germaniei nu a fost văzută bine. Dar ea avea aerul unei inevitabilități, încât nu mai aveai ce să faci. Sunt unii care spun că unirea cu Republica Moldova nu este legitimă pentru că nu vor moldovenii. În principiu e corect: dacă nu vor, nu vor. Dar, dacă ei vor, va fi foarte greu să o oprești. Dacă se întâmplă o tensiune, o confruntare, bazată pe fraudarea alegerilor sau cine știe ce se poate întâmpla, dacă lumea iese în stradă nemulțumită, pe fondul unei lipse de concretețe a eventualei creșteri economice, atunci ei vor spune că nu au nici o perspectivă, nici un viitor. Nu vor deveni unioniști, dar nu vor fi împotrivă. Şi e o diferență foarte mare. Dacă 4% au declarat că vor protesta violent, 16% au spus că vor pleca, dar unde să plece? În Rusia? Contextul e de așa natură că Federația Rusă nu mai e așa atractivă. Ei simt că nici Rusia nu mai e ce a fost. Şi atunci nu mai ai cum să spui clar că viitorul e în Rusia. Pentru că nu mai e atât de atractivă. Nici Uniunea Europeană nu este, pentru că nu au perspective, așa că România rămâne cel mai mic rău care li se poate întâmpla la un moment dat. Aceasta va fi gândirea.

Ce s-ar întâmpla cu Transnistria şi Găgăuzia?

Dacă vrei să faci unirea cu Republica Moldova până la Nistru, te lupți cu Dodon, dacă vrei să faci cu Transnistria, te lupți cu Putin. Transnistria este o capcană în care România a căzut. Despre renun­țarea la Transnistria, primul care a spus asta a fost Vieru. El a fost realist.

Transnistria e o capcană pe care moldovenii au înţeles-o foarte bine. Hrana, vitamina moldovenismului este Transnistria. Ei își dau seama că fără Transnistria sunt un ciot, iar statalitatea Basarabiei nu mai poate fi justificată. Transnistria este garantul stata­lității Republicii Moldova, oricât ar suna de paradoxal. Moldove­niștii sunt prinși în această tensiune fabuloasă. Își dau seama însă şi că unindu-se cu Transnistria își bagă Rusia în casă deoarece mai aduce 10% vot rusesc. Astfel a fost lansată ideea că Transnistria este un leagăn al românismului şi că școlile românești din Transnistria trebuie protejate. Însă de fapt nu există școli românești în Transnistria. Școlile care funcțio­nează acolo sunt denumite în documentele speciale școli cu grafie latină. Sunt școli sub egida Ministerului Educației din Republica Moldova. Dar dacă acelea sunt școli românești, înseamnă că toate școlile din Moldova sunt româ­nești. Pentru că școlile din Transnistria au același statut cu toate școlile din Republica Moldova.

Cum vedeți politica de redobândire a cetățeniei române pentru basarabeni?

A fost o greșeală că s-a dat în 2009. Trebuia în 2007. Când a intrat România în UE. Atunci era marea bătălie cu Voronin. Cine lua atunci cetățenia își lua cetățenia, nu pașaportul, pentru că pe urmă au fost date pașa­poarte, nu cetățenii. Astfel, nu au fost angajați oamenii în proiectul românesc, ci au primit pașapoarte să poată merge să lucreze în străinătate. A fost o greșeală strategică. I-a crescut influența României acolo? Nu.

Ar fi trebuit dat doar permis de muncă. Astfel veneau la muncă. Dar așa, ce s-a întâmplat? S-a golit Moldova de forță de muncă și s-a golit și România de forță de muncă. Ei au venit în România, au stat un pic și pe urmă au plecat în Germania. Inițial s-au declarat cetățeni români, dar după ce a început povestea cu imaginea proastă a românilor au început să spună că sunt moldoveni cu pașapoarte românești.

Care ar fi avantajele și dezavantajele unei reuniri?

Avantaje ar fi pentru toată lumea. România a avut două expe­riențe de unire. Unirea din 1859. Nivelul de trai era cam același inițial. Până la urmă s-a câștigat și România „mică" a intrat în accelerație. În 1913 eram consi­derați un fel de tigru al regiunii. Veniturile noastre erau deasupra celor din fosta Iugoslavie, Bulgaria și Polonia. Semănau aproape de cele din Austro-Ungaria, mult mai mici decât Franța și Germania mă refer la veniturile pe cap de locuitor, dar comparative cu cele din Spania și Italia: 2.030 de dolari la ei, iar la noi 1.900.

A doua unire a fost în 1918. Acolo România şi-a asumat Transilvania. După anumite calcule era mai săracă decât vechiul regim, dar după puterea de cumpărare erau mai bogaţi. Bucovinenii erau relativ egali, bănăţenii un pic mai bogaţi decât cei din Transilvania. Pentru Transilvania a fost un câştig. Nu ne-a adus pierderi. Ce ne-a costat a fost Basarabia. În Basarabia salariul era undeva pe la 1.400, când noi eram undeva pe la 2.000. Cine spune astăzi că România nu a plătit după 1918 minte sau nu știe despre ce vorbește. S-au pompat bani în Basarabia pentru echilibrarea regiunii, astfel încât România după unire şi-a pierdut poziția de tigru economic al Europei din cauza Basarabiei.

După unire este nevoie de aproximativ 20 de ani pentru echilibrare, după aceasta începe decolarea economică. Şi decolarea este una pe verticală, ca a Germaniei. Şi Germania domină Europa după unire.

Principalii inamici ai unirii sunt politicienii din Republica Moldova şi intelectualii publici. Îşi dau seama, dacă se uită în România, că le va fi greu să concureze cu România. La Bucureşti viaţa merge mai repede. Ritmul este altul, stilul este altul. Şi mai agitat, şi mai vulgar. Atunci, ei consideră că îşi vor pierde acea zonă a lor de popularitate pe care o au. „Mai bine fruntaș la sat decât codaș la oraș." Intelectualii publici nu sunt susținători ai unirii. Vor fi foarte mulți care îşi pierd funcțiile.

Într-o primă fază vor pierde mulți din zona publică, adică cei care vorbesc. Vor câștiga cei care nu vorbesc, căci pentru ei nu va fi mai rău. Ei îşi vor vinde produsele în România, vor avea piaţă de desfacere mai mare, mulţi îşi vor găsi de lucru în România, mai ales în oraşele din apropierea graniţei, se vor duce să lucreze la Iaşi etc. Nu pentru ei va fi o problemă, pentru că mai rău nu poate fi. Se deschide piaţa, îşi fac firme.

Iar după 15-20 de ani, când se vor echivala salariile, pensiile - şi acesta va fi un exerciţiu bugetar dificil pentru România, dar care trebuie asumat -, reunirea va fi evident un câştig pentru România. Pentru marile corporaţii internaţionale, România va deveni foarte atractivă, având în vedere că ­populaţia va fi una numeroasă. Pe termen scurt va fi o pierdere pentru toţi. Pe termen mediu şi lung va fi un câştig pentru toţi. Pentru România cel puţin va fi un sacrificiu mare. Paradoxal, basarabenii vor avea mult mai mult de câştigat decât românii.

Scurt portret

Născut la 3 octombrie 1968 la Târgu Mureș, Dan Dungaciu este sociolog și geopolitician român, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, președintele Fundației Mării Negre din România, fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe de la București și fost consilier pentru problemele integrării europene al președin­telui Republicii Moldova, Mihai Ghimpu. Are și cetățenia Republicii Moldova. Cu o bogată activitate publicistică, Dan Dungaciu este și autorul și respectiv coautorul a numeroase cărți atât din domeniul sociologiei, cât şi al geopoliticii.