Schitul Poiana Mărului, leagănul neoisihasmului românesc

Schitul Poiana Mărului, din fostul județ Slam Râmnic, astăzi în comuna Jitia, din județul Vrancea, reprezintă o apariție meteorică în istoria monahismului românesc, în perioada în care închinarea mănăstirilor și a schiturilor la Locurile Sfinte epuizase din punct de vedere spiritual viața monahală. Dacă am aminti că acesta este locul unde a trăit singurul monah din Țările Române cu scrieri cuprinse în tainica Filocalie, ar fi de ajuns ca acest așezământ monahal să-și merite locul pe scara duhovnicească a creștinismului românesc.
Ctitorul acestui schit a fost nimeni altul decât Cuviosul Vasile, părintele duhovnicesc al marelui Paisie Velicikovski, căruia i-a fost și naș de călugărie în 1750 la Muntele Athos.

De numele acestui schit și de starețul Vasile se leagă reaprinderea flăcării Rugăciunii lui Iisus și introducerea practicii isihaste în obștea monahală. Schitul Poiana Mărului a jucat în istoria monahismului românesc din secolul XVIII-lea, sigur la altă scară, un rol asemănător Schitului Mare Maniava din Pocuția în secolul al XVII‑lea.

Poiana Mărului, lavră isihastă pe pământ românesc

Ridicat între 1730 și 1733 pe moșia Jitia a mănăstirii brân­covenești „Adormirea Maicii Domnului”din Râmnicu Sărat, schitul a fost în epoca fanariotă plămânul duhovnicesc de unde a venit oxigenul filocalic în Țara Românească și Muntenia. Să nu uităm că stabilirea sta­rețului Vasile la Schitul Dăl­hăuți s‑a produs la începutul celui de‑al doilea deceniu, atunci când domniile pământene luaseră sfârșit, iar familia Brâncoveanu fusese decapitată pe malurile Bosforului. Fascinantă în istoria paradoxală a acestui schit isihast este influența pe care a putut să o aibă asupra vieții religioase din cuprinsul Episcopiei Buzăului și Episcopiei Romanului. În plan monahal, fermentul religios de la Poiana Mărului a reușit să repună în mișcare așezămintele monahale din acest spațiu geografic, dintre care amintim doar pe cele aflate la un moment dat sub directa ascultare a starețu­lui: Izvorani, Miluiți, Ciolanu, Trăisteni, Cârnu, Dălhăuți, Ră­tești, Bonțești, Gârlași, Găvanu, Rogoz, Cotești și Schitul Vrancei. Liantul care a fortificat obștile acestor schituri a fost Rugăciunea Inimii/ Rugăciunea lui Iisus, introdusă de stareț în viața ob­știi, trecută de la stadiul teoretic la cel practic. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu­iește‑mă pe mine păcătosul!” nu mai era apanajul celor iniți­ați, ci devenise rugăciune cotidiană în viața monahului, sprijin împotriva ispitelor și reazem pentru înălțare duhovnicească. Așa de mare și provocatoare a fost lucrarea duhovnicească a stare­țu­lui Vasile încât domnitorul Constantin Brâncoveanu l‑a chemat în 1749 la București spre cercetare în fața patriarhilor Antiohiei, Alexandriei și Ierusalimului.

Scriptoriu benedictin

Schitul Poiana Mărului nu a fost numai locul unei experiențe spirituale. Dacă în plan duhovnicesc starețul Vasile a reușit să deschidă porțile cerului prin redescoperirea Rugăciunii inimii, în plan cultural, scriptoriul benedictin pus la punct la Poiana Mărului a produs o infuzie de literatură teologică datorită căreia scrierile filocalice au ajuns în manuscris, fie în greacă, fie în slavonă, fie în română (cu alfabet chirilic) în toate provinciile ro­mânești. Inspirat din Regulile Sfântului Vasile cel Mare, stare­țul Vasile a pus bazele unei obști care nu depășea numărul Apostolilor, ducea o viață ascetică și își petrecea timpul între munca la tradus/copiat manuscrise și rugăciune. În felul acesta au fost multiplicate sute de texte filocalice care au circulat și ajuns până în cele mai îndepărtate colțuri ale Munteniei și Moldovei. Atmosfera duhovnicească de la Poiana Mărului a anticipat și prefigurat spiritual, cultural și social, prin cosmopolitism și efici­ență, citadela teologică a Mănăstirii Neamț din timpul Sfântului Paisie, în ultimele două decenii ale veacului al XVIII‑lea. Sta­rețul Vasile a trecut la cele veș­nice în 1767, nu înainte de a separa obștea călugărilor români, pe care i‑a trimis să fondeze Schitul Vrancei, de obștea călugărilor ruși, care au rămas la schit. Câțiva ani mai târziu, în 1771, biserica de lemn și o parte din chilii au ars, în sinistru dispărând odoare de preț și manuscrise de o valoare inestimabilă. Cu toate acestea, într‑un inventar din 1867 sunt menționate în biblioteca schitului 543 de volume, o cifră impresionantă dacă ne gândim că un manuscris cuprindea uneori câteva sute de pagini.

Umbra starețului Vasile la Vrancea

Personalitatea starețului Vasile a marcat pentru totdeauna Vrancea istorică, iar viața monahală din republica răzeșilor vrânceni nu a mai fost la fel după secolul al XVIII‑lea. Având o experiență deloc plăcută cu mănăstirile Vizantea, Soveja și Mera, care își disputau moșiile prin procese fără de sfârșit, răzeșii au fost impresionați de lucrarea tainică a cuviosului Vasile și de faptul că schiturile aflate în ascultarea sa puneau accentul pe rugăciune și nu pe acumularea de bunuri materiale. Prin opera sa duhovnicească, starețul a reu­șit să sensibilizeze în așa măsură Vrancea arhaică, încât drumul dintre satele din Munții Vrancei și Schitul Poiana Mărului era o adevărată rută de pelerinaj la marile sărbători. Așa de mare era atașamentul vrâncenilor față de părintele lor duhovnicesc, încât din prima jumătate a secolului al XVIII‑lea, pentru un secol, se pot urmări genealogiile familiilor vrâncene din pomelnicele pe care aceștia le lăsau din generație în generație la Poiana Mărului. Când au dorit să ridice un schit al lor, l‑au trimis pe preotul Maftei din Spinești la stareț, rugându‑l să‑i binecuvânteze. În testamentulstarețului Vasile din 1764 descoperim acest moment și decizia cuviosului, care i‑a binecuvântat pe călugării munteni la 1754, cu acte domnești, veș­minte, cărți de cult și o icoană făcătoare de minuni („Sfânta” de la Valea Neagră), de a fonda Schitul Vrancei. Pentru două secole și jumătate, Schitul Vrancei, astăzi Mănăstirea Valea Neagră, a fost pentru păstorii vrânceni locul unde își aduceau feciorii să buchisească pe Ceaslov, din care unii ajungeau învăţători în satele fiilor Tudorei Vrâncioaia, alţii treceau dascăli la strană, iar cei mai răsăriţi mergeau la Seminarul din Roman şi se întorceau preoţi ca să lumineze satele. Până la fondarea Școlii Carol I de la Vidra, Școala de la Valea Neagră a fost Academia Teologică a Țării Vrancei.

Schitul la început de mileniu trei a devenit mănăstire

După secolul de aur, schitul a intrat în firescul vieții monahale, suferind vicisitudinile timpului alături de celelalte așeză­minte, iar Anuarul Eparhiei Buzăului din 1935 consemnează următoarele: „Se folosește azi ca stațiune climaterică, având un pavilion clădit de Prefectură pentru coloniile de vară. Câteva maici învoite să locuiască acolo au în grija lor paza și întreținerea acestor lăcașuri”. Din centru al vieții monahale din această parte a țării, schitul a ajuns spre jumătatea secolului XX o simplă tabără de vară, unde câteva monahii se îngrijeau de cele două biserici de lemn. Spre sfârșitul secolului trecut, Episcopia Buzăului a permis monahului Macarie Beșleagă să meargă la schit și în timpul regimului comunist acest vrednic urmaș al cuviosului Vasile a reușit să refacă atmosfera duhovnicească, să apropie credincioșii de schit, să reconstruiască o parte din chilii, să ridice paraclis și nu în ultimul rând să iradieze spiritual așa cum o făcea starețul Vasile către satele din jur. Grație harului și lucrării duhovnicești ale părintelui Macarie au luat ființă sub ascultarea sa schiturile Monteoru în 1999 și Dealul Sării în 2008. În 2003, la Schitul Poiana Mărului, transformat de Episcopia Buzăului în mănăstire, a avut loc slujba de canonizare a Cuviosului Vasile. În 2010 părintele Macarie și obștea de monahi au fost mutați la Schitul Monteoru, iar la Poiana Mărului au fost aduse monahii de la Schitul Cârnu, județul Buzău.

Biserici pentru patrimoniul UNESCO

Schitul Poiana Mărului oferă pelerinului aflat pe urmele sta­rețului Vasile și două biserici de lemn, adevărate catedrale ale Văii Râmnicului. Prima, Biserica „Naşterea Maicii Domnului”,este singura construcție de lemn din epoca vasiliană ridicată la 10 ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile. Că a fost construită de ucenicii sfântului, în spiritul acestuia, o demonstrează proporţiile modeste, contrastând izbitor cu Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor”construită în 1810‑1812. Construită în formă de cruce din bârne aşezate cu grijă, în care Altarul şi pronaosul sunt minuscule, iar naosul un patrulater spaţios, cu ferestre generoase pe laturile exterioare, biserica nu respectă un stil anume, ci este o construcţie în care vedem bine influenţa bisericilor de lemn din Rusia şi a celor de zid din Moldova. În contrast cu sobrietatea construcţiei şi modestia spaţiului avem catapeteasma de o frumuseţe izbitoare, care oricând ar putea împodobi o ctitorie domnească. Ce frapează la catapeteasma Bisericii „Naşterea Maicii Domnului” este luminozitatea culorilor, omniprezenţa auriului, dând impresia că icoanele sunt lucrate în foiţă de aur, dar şi mărimea icoanelor împărăteşti (la scară reală, în poziţia în picioare), realizate la o scară destul de neobişnuită pentru catapeteasma unui locaş monahal. Sculptată în 1777 de Ieremia monahul, în timpul stareţului Matei Rusu, pe cheltuiala schimonahului Macarie din Bucureşti, catapeteasma a fost pictată de Teofan Zugravul, care şi‑a lăsat semnătura pe icoana Sfântului Nicolae, adăugând şi anul 1791. Al doilea locaș, Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor”,este egalat prin monumentalitate doar de biserica din Lărgăşeni. Impresionează prin complexitatea arhitecturii, numărul turlelor, pridvorul inclus şi pictura exterioară, cu uriaşele reprezentări ale sfinţilor, ce se ascund sub streşini, de jur împrejurul monumentului. „Duminica Tuturor Sfinţilor” este singura biserică de lemn din Vrancea cu pictură exterioară în partea superioară, cu interiorul în întregime pictat. Nu cu o pictură naivă realizată de zugravi locali, ci de adevăraţi pictori bisericeşti, care cunoşteau bine erminiile bizantine, întrucât au pictat locaşul de lemn ca şi cum ar fi o biserică de zid. Registru după registru, şiruri de icoane se înalţă spre cer, de unde Pantocratorul priveşte Atotputernic spre lumea de jos, oferind o imagine nemai­întâlnită în bisericile de lemn de la Carpaţii de Curbură, amplificată de mărimea icoanelor pictate, ce dau impresia că sfinţii sunt în mărime naturală, participanţi tăcuți la misterele pe care preotul le oficiază în Sfântul Altar. Toate aceste detalii amintite mai sus fac din Biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” una din cele mai importante construcţii religioase din lemn de la sfârşitul Evului Mediu românesc şi aparţine patrimoniului artistic mondial, fiind o sinteză a creatorilor români şi ruşi care, în acel început de secol XIX, într‑un context politic cu totul aparte, au fost aduşi să ridice acest locaş de cult acolo unde un rus - Sfântul Vasile de la Poiana Mărului - a aprins făclia neoisihasmului, care s‑a extins prin ucenicul său Paisie Velicikovki în toată Ortodoxia, din Grecia şi Serbia până în îndepărtata Rusie.