Paradigma lumii contemporane afirmă că nu mai există un adevăr absolut și că toate convingerile, valorile, stilurile de viață sunt egale și toate punctele de vedere trebuie respectate și aplaudate. Știm că orice sistem educațional are la bază un model educațional. Care a fost modelul educațional pentru România ultimilor 25 de ani? De ce învățământului românesc nu trebuie să-i lipsească componenta creștină? Ce se urmărește prin negarea valorilor autentice? La toate aceste întrebări ne-a răspuns antropologul și profesorul Marian Munteanu, un simbol al luptei pentru libertate din România postdecembristă.
Domnule profesor, observăm astăzi o acțiune de reinterpretare a valorilor în Europa și, de ce nu, pe plan mondial. Cum evaluați această mișcare?
Formula aceasta cu rescrierea, cu reinterpretarea valorilor ascunde de fapt o operațiune de falsificare, de distrugere a lor. Există unii care au pretenția că este momentul (și dacă lumea de astăzi a reușit, tehnologia, inteligența omenească, a inventat tot felul de unelte mai sofisticate) să renunțăm la tot ceea ce este consolidat în timp, în trecut.
Dacă acum avem telefoane mobile performante, internet, televizoare și rachete spațiale, asta nu înseamnă că vechile valori nu mai corespund actualității. Această concluzie este cu totul falsă. Dacă ne uităm la om și-l privim din punct de vedere biologic, tot inimă, plămâni, rinichi, ficat, un metabolism, un flux fiziologic există în el. Nu s-a schimbat nimic. Tot la fel, avem un suflet și niște valori care fac posibilă o existență normală, firească a noastră în lumea aceasta. Aceste valori nu numai că nu trebuie schimbate, ci trebuie să fie întărite pentru că ușor, ușor suntem îndemnați să renunțăm la principiile fundamentale fără a ști ce urmează a fi pus în loc.
Această mișcare reprezintă un pericol absolut uriaș. Eu nu sunt împotriva lucrurilor noi. Dar când aduci ceva nou într-o ordine sufletească, educațională, morală, trebuie să fii extrem de atent, mult mai atent decât atunci când vrei să încerci o unealtă nouă. În ultimul caz, dacă ai greșit, faci altă unealtă sau o repari pe cea stricată, e ceva ce poți remedia ușor. Dar în zona aceasta a sufletului, a moralei, introducând schimbări bulversante poți produce distrugeri, daune care se repară mult mai greu, iar unele nu se mai vindecă niciodată. Nu cred că avem de găsit mari valori noi, ci trebuie să le păstrăm pe cele pe care le avem pentru că sunt foarte bune.
Iar dacă vorbim despre valorile morale și spirituale, nu cred că e nimic de adăugat la Evanghelia lui Hristos. Noi, ca umanitate vorbesc, nu suntem în stare să respectăm o câtime din Evanghelie. Măcar să împlinim poruncile, și abia apoi vom mai vorbi despre posibile „completări” la ceea ce ne spune Scriptura.
În ce proporție așteptările din 1990 au fost împlinite în România anilor care au urmat? Care sunt cele mai mari neîmpliniri?
Foarte puțin a fost adăugat. Cele mai multe lucruri care țin de o libertate a noastră, lucruri pe care le doream atunci, putem spune că într-o anumită măsură au fost realizate. Cele mai multe așteptări, însă, nu au fost onorate, ele nu și-au găsit încă împlinirea. Mă refer la cele care țin de organizarea social-politică, economică, administrativă. Sunt zone în care suntem profund deficitari, ba chiar există domenii în care am mers înspre mai rău, de exemplu, educația. În loc să utilizăm într-un mod inteligent realizările, câte au fost, ale perioadelor anterioare, le-am distrus și pe acelea.
Deci, din acest punct de vedere, nu avem un bilanț foarte favorabil după 25 de ani, trebuie să o recunoaștem.
Familia, Biserica, Școala
Cum vedeți importanța educației religioase în contextul în care la începutul anului trecut s-a încercat scoaterea orei de religie din școală?
În primul rând eu cred că cea mai mare nevoie de educație religioasă o au părinții copiilor. Aici este locul în care societatea noastră suferă cel mai mult. Dacă ai niște părinți cu o bună educație religioasă și o bună trăire a acestor valori, căci despre ele vorbim, această putere a lor se va revărsa și asupra copiilor. Primii care au nevoie de educație sunt părinții. Să discutăm și despre educația prin intermediul școlii, deși fundamentală este cea pe care copilul o primește în familie. Dacă cel mic nu este educat cum se cuvine din primii ani, cu greu vor suplini Școala și Biserica această lipsă. Dar să revenim. Dincolo de elementele de cunoaștere care trebuie să fie transmise printr-o oră anume dedicată, este mult mai important ca aceste valori să fie receptate din ansamblul disciplinelor, mai cu seamă a celor umaniste. Eu am crescut în timpul comunismului unde nu doar că nu se punea problema existenței orei de religie, dar aveam oră de ateism științific, de marxism și alte năzbâtii de felul acesta. În pofida tuturor aveam ore de literatură română, de istorie, de geografie chiar, deci alte discipline, în interiorul cărora profesorii știau să transmită anumite elemente utile, sigur, în condițiile de atunci. Valorile spirituale trebuie să fie susținute din punct de vedere educațional printr-un concurs multidisciplinar. Sigur, este bine că avem ora de religie în școală, dar dacă eu la ora de literatură promovez lucrări sau interpretez anumite opere în chip greșit dând o cheie eronată, ba chiar anticreștină, copiilor, atunci, ce facem?
Dacă la ora de fizică nimeni nu le va spune copiilor că Newton, Pascal au fost oameni animați de o credință profundă și că mai toți oamenii de știință au văzut în lucrarea lor o formă de slujire a lui Dumnezeu, de apropiere față de El, pentru a ajuta umanitatea să descopere lucruri care îi pot face viața mai bună, dacă aceste informații nu sunt prezentate în mod corect elevilor, ora de religie singură nu va putea să ofere totul. Ora de religie, după părerea mea, ar trebui să vizeze buna așezare a copilului în contextul acesta al lumii moderne, în sensul că elevul trebuie să cunoască în multitudinea de credințe și culte existente identitatea sa religioasă, adică, pentru noi, Ortodoxia. Educația trebuie deci să se desfășoare în mai multe spații. Primul este cel oferit de mica biserică, familia, acolo unde oamenii sunt uniți în jurul unor valori comune și își ordonează viața atât cât pot, desigur, plecând de la aceste repere. La familie se adaugă Biserica și Școala.
„Care este modelul educațional pentru România?”
Nu avem posibilitatea să realizăm o educație creștină profundă, serioasă a copiilor dacă nu utilizăm toate zonele de cunoaștere. Am vorbit de fizicieni, dar au fost medici, scriitori, istorici, care au observat și au descris în cercetările lor niște realități spirituale care e necesar să ajungă la mintea și la sufletul celor ce stau în băncile școlii. Bineînțeles, totul adaptat la capacitatea de cunoaștere a elevilor, la vârsta și nevoile lor.
Așa cred că ar trebui gândite lucrurile. Avem nevoie în învățământul românesc de o viziune unitară, echilibrată și concertată. Fără decalaje și contradicții. Dar pentru asta e nevoie de niște legiuitori și conducători care să înțeleagă rolul educației în societate.
Mulți pun accentul pe adaptarea la progresul tehnic, pe faptul că orice copil trebuie să aibă cunoștințe care să-i ajute în carieră. Exigențele acestea sunt normale, sunt firești astăzi. Dar dacă acest copil nu este mobilat în primul rând sufletește, spiritual, moral, intelectual corespunzător, ce poți face cu el mai târziu?
La ce-i va mai folosi că a reușit să deprindă dexterități extraordinare, sau că e capabil să mânuiască nu știu ce aparate, dar în rest este o persoană distrusă? Educația trebuie deci să vizeze un ansamblu.
Și încă un lucru. Un sistem de educație se construiește în jurul unui model educațional. Care este modelul educațional pentru România? Există vreunul? Eu cred că modelul educațional care se impune de la sine, și asta nu doar într-o țară creștină, ci la nivelul întregii umanități, este modelul hristic, este Marele Învățător. Și dacă vom reuși să construim un sistem educațional care să pună în axul lui acest model, atunci într-adevăr vom contribui serios, decisiv la menținerea unei societăți sănătoase.
În străvechime noi nu am avut școli. Era o cultură orală, educația se făcea exclusiv în familie și în comunitate, dar să ne uităm cât de bine erau menținute și susținute principiile, valorile, de comunitățile acelea pe care unii le numesc, greșit, primitive. Ele erau, dimpotrivă, puternice și foarte avansate. Educația se derula acolo în faptele de viață ale oamenilor. Acolo totul avea o semnificație, totul avea valoare. De la pâinea pe care o însemnai cu semnul crucii înainte de a o băga în cuptor până la ritualurile mai complexe la care participa întreaga comunitate, toate aveau un sens. Tot acest sistem de valori era construit în jurul unui ax. Dacă nu reușim să facem ceva asemănător în societatea noastră de azi, nu ne va fi bine în viitor.
E nevoie ca majoritatea creștin-ortodoxă din România să fie respectată
Cum răspundem pretențiilor seculariste care vin și clamează dreptul la libertate?
Nimeni nu spune că nu trebuie lăsată libertate tuturor. Până la urmă e dreptul părinților să-și educe copiii într-un anumit spirit. Cineva este creștin ortodox și este interesat ca și copiii săi să fie educați în această direcție. Altul poate e ateu. Să fie sănătos! Dar toți copiii trebuie să cunoască în primul rând realitatea. Fiindcă aici nu e vorba de a prezenta niște născociri, ci realități. De ordin istoric, cultural, lăsând până la urmă dreptul fiecăruia să opteze. Nu am auzit ca cineva să fie obligat să-și boteze copiii. La noi nu s-a pomenit botez cu forța, nu a fost luat nimeni cu biciul ca să participe la vreun ritual sau slujbă. În alte părți s-a întâmplat așa ceva, chiar la nivel de țară. La noi totul a fost săvârșit în libertate. De aceea, trebuie să i se respecte și majorității, creștin-ortodoxă în România, libertatea de a opta pentru un sistem de educație cu componentă creștină. Soluția pentru acest lucru este (deja intrăm într-o zonă obligatoriu de tip politic) legată de deciziile luate la nivel legislativ și aplicate de Executiv. De aceea trebuie să ne punem întrebarea: în ce măsură comunitatea aceasta românească este capabilă să mobilizeze pentru a trimite în Parlament și în forurile decizionale oameni care să promoveze un asemenea program, dorit de majoritatea populației?
Astăzi nu mai trăim în comunism, când alții ne ocupaseră și eram constrânși să ne „închinăm” la Marx și Engels. Acum trebuie să ne asumăm răspunderea. Ce vrem să se întâmple cu viața noastră? Dacă nu ne implicăm la modul constructiv, nu trebuie să ne așteptăm la nimic bun. Vor veni alții care-și vor urmări scopurile lor. Să ne uităm puțin la nebunia din sistemul educațional românesc al ultimilor 25 de ani. Fiecare ministru încearcă o reformă la fiecare lună. Nu mai înțelege nimeni nimic! În România s-au făcut toate experimentele posibile. Nu suntem un popor de cobai și nici nu trebuie să îndurăm toate batjocurile. Păstrarea orei de religie în școală este un bun câștigat de români anul trecut cu o mobilizare exemplară. Dar e nevoie de o intervenție și mai puternică pentru a fi susținut un mecanism educațional coerent, românesc și cu respectul valorilor creștine. Acest ultim lucru trebuie asumat direct și deschis. Nu avem nimic de ascuns. Nu e nici o rușine să-ți mărturisești identitatea. Cât am predat la universitate, le-am spus celor de acolo: cursul meu este unul de antropologie creștină. Și pot să dovedesc de ce am predat așa ceva, am argumente. Eu cred că omul este creația lui Dumnezeu. Nu pot vorbi despre om fără să-L includ și pe Dumnezeu în ecuație. Altfel simt că trăiesc în neant sau că mă aflu în rătăcire. Nu sunt deloc adeptul teoriei darwiniste, ci al creaționismului și cred că acesta trebuie să dețină un loc fundamental în sistemul educațional. Nu văd de ce trebuie să mă feresc de asta. Toți au rezerve, că... ce rezerve să am?! Nouă ne-au murit milioane de oameni doar pentru că și-au afirmat credința în Dumnezeu și eu să am o rezervă pentru că dețin un loc de muncă la facultate sau la un liceu, deși de bine, de rău nimeni nu-mi cere capul pentru credința mea, cum i s-a cerut lui Brâncoveanu?... El de ce a acceptat să fie ucis? Pentru un singur lucru, am zice mulți dintre noi pentru un nimic. Ei, uite că nu era un nimic, ci un lucru fundamental. Nouă măcar nu ne taie nimeni capul.
Doar armonizarea libertăților personale aduce garantarea libertății noastre comunitare
Cum ați defini libertatea? Ați luptat pentru libertate în 1990.
Omul este creat liber. Libertatea este o formă de conștiință personală. Toți avem libertatea asta. Depinde numai de noi să știm a o folosi bine. Ea e un dat dumnezeiesc. Nimeni nu ne poate lua libertatea. Problema este că uneori suntem puși în situația de a o ceda și facem alegeri greșite. Avem de ales între a fi robi ai lui Dumnezeu și robi ai păcatului. Când ești rob al lui Dumnezeu, de fapt tu ești liber, pentru că în raport cu Creatorul lumii, toți suntem creaturi. Dar Creatorul, pe noi oamenii, spre deosebire de alte ființe, ne-a binecuvântat cu darul libertății. Ca dovadă că avem voie să facem și rele. El nu intervine brutal, ne lasă să facem orice. Însă Dumnezeu, când a dat omului acest dar, a făcut aceasta din dorința de a ne vedea cât mai aproape de El. Adică să utilizăm libertatea în partea sa pozitivă, constructivă, cu tot universul de potențialități care ni se deschide. În concluzie libertatea o avem cu toții, rămâne de văzut în ce măsură suntem capabili să o folosim bine, atât la nivel personal, individual, cât mai ales împreună. Pentru că libertatea operează la nivelul vieții personale, dar și colective. Această armonizare a libertăților noastre individuale, ea singură poate aduce garantarea libertății noastre comunitare.
Manipularea unui protest
Aș vrea să faceți o analiză comparativă între situația din 1990, când în Piața Universității se rostea Tatăl nostru, și sfârșitul anului trecut, când unii strigau împotriva Bisericii Ortodoxe. Ce s-a întâmplat în acest interval de timp încât mesajele sunt total opuse?
Sigur, cântăresc foarte mult necazurile și erorile din acești ultimi 25 de ani. Unii oameni, în special tineri, au putut cădea în capcana unui anumit tip de propagandă care, sub pretextul că dorește binele și progresul, de fapt a lucrat la smintirea oamenilor și la distrugerea ființei lor. În această zonă văd eu rătăcirile unora care s-au apucat să-și îndrepte nemulțumirea nu împotriva greșelilor omenești și a erorilor politice și administrative, ci s-au apucat să se certe cu Dumnezeu. Ei sunt până la urmă niște victime. În anii 1990 se petrecuse totuși un lucru. Veneam după o perioadă foarte grea și disponibilitatea generației tinere de atunci, deschiderea ei față de aceste valori spirituale, era enormă. Și bineînțeles că nu se punea problema, nici nu era de gândit o atitudine împotriva credinței, împotriva Bisericii. În Piața Universității, deasupra balconului era icoana Maicii Domnului. Iar imaginile-simbol erau ale poetului național Mihai Eminescu; erau cuvintele lui Avram Iancu; erau exemplele istoriei noastre, ale martirilor, ale celor care luptaseră pentru această țară. Ele erau valorile pe care noi le promovam și le sprijineam.
Noi înțelegeam atunci un lucru. Ne adunaserăm în Piață pentru că aveam niște probleme social-politice, niște obiective de organizare a statului român. Nu veniserăm în stradă pentru a stabili cum e corect să se săvârșească Sfânta Liturghie sau pentru a rezolva noi problemele Bisericii. Nu asta era preocuparea noastră și oricum nu ținea de competența noastră așa ceva. Or, cei care acum, în ultimul timp, au încercat să-i atragă pe unii tineri în direcția asta de fapt au dorit manipularea unui protest pentru a-i deturna spre un drum complet greșit, care nu duce nicăieri. E nevoie de un pic de maturitate aici.
Am stat de vorbă cu mulți tineri în ultima perioadă pe tema situației post-Colectiv. Și le-am spus că cine strigă împotriva credinței se află într-o fundătură. De fapt, se sinucide. I-am sfătuit: „Nu vă mai luați după cei care vă doresc sinuciderea”. Cine are nemulțumiri sau critici ar fi bine să și le exprime într-un cadru potrivit. Adică le-aș propune acelora să participe așa, vreo 10-15 ani, fiecare în parohia de care aparține, foarte mult la activitatea comunității respective. Mai concret, să se intereseze de cei săraci, de văduve, de orfani. Să-i ajute pe aceștia 20 de ani și apoi vom asculta cu interes părerea lor despre Biserică, ce face ea concret pentru oameni și altele. Nu am văzut prea mare înghesuială din partea acestor revoltați la ajutorarea săracilor și nici la ritualurile și viața cotidiană a Bisericii. Cine vrea să meargă la Patriarhie să protesteze nu trebuie să uite că acolo este alt cadru. De aceea, e bine să se ducă mai întâi să se spovedească și să îl întrebe pe duhovnic ce să facă. Pentru că aici este vorba de cu totul altceva.
Inevitabil, ne întoarcem la ceea ce am vorbit mai devreme, la educație, la cunoașterea istoriei noastre. Avem carențe mari, mă refer la unii tineri din ziua de astăzi, pe latura aceasta. Dacă tinerii de azi nu înțeleg și nu caută rădăcinile neamului din care se trag, nu cred că vor realiza nimic, decât o destrămare. Pentru că nu poți construi nimic decât dacă te așezi pe terenul stabil al tradiției. Așa e făcută lumea asta. Articularea unui proiect viabil nu poate pleca decât de la valori constructive, nu punând la temelie ceva distructiv.
Vă așteptați ca peste 90% dintre români să opteze pentru ora de religie în școală?
Sincer, nu. Eu aș fi mizat pe un procent mai mic, spre 80%. Și aceasta din cauza campaniilor anticreștine care acum încep să-și vadă mai puternic efectul, într-un alt context însă. Ele sunt derulate sistematic în România și întreținute cu bună-știință la nivelul unei largi categorii intelectuale de la noi care, sigur, sub pretextul unui așa-zis rafinament modernist, au întreținut o atmosferă de ostilitate împotriva tradițiilor noastre spirituale și culturale. Pentru că sunt două mari atacuri care s-au dat și continuă azi în România: atacul la Ortodoxie și atacul la Eminescu. Și eu le spun tuturor: acolo unde vedeți că sunt atacate aceste două repere, feriți-vă, acolo este pentru noi, ca români, semnul unei sminteli cumplit de primejdioase. Vă asigur că nu e un cuvânt prea tare. Fiindcă cine atacă esența noastră creștină și românească este dușmanul nostru și vrea să ne distrugă. Să ne facă altceva. Or, eu nu vreau să fiu altceva. Vreau să fiu un român mai bun, mai credincios, nu un nimeni fără identitate, fără părinți, fără credință. Este deci momentul unui reviriment al acestor valori în societatea noastră. Ele trebuie susținute astăzi mai mult ca oricând.
