Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Misionar printre românii din Venezuela

Misionar printre românii din Venezuela

Un articol de: Dumitru Manolache - 18 Noi, 2014

O discuţie cu venerabilul părinte Costică Popa, de 90 de ani, este deopotrivă bucurie şi înălţare. Preotul misionar, care în 1968 a înfiinţat prima parohie ortodoxă română din Venezuela şi cel prin strădania căruia în urmă cu 15 ani s-a ridicat la Caracas unica biserică maramureşeană de pe continentul sud-american, ne-a vizitat recent la redacţie. Împreună am purtat un dialog despre viaţă, credinţă şi despre aventura misiunii sfinţiei sale printre românii despărţiţi de ţară de 14.000 km şi de opt fusuri orare.

Sfinţia Voastră, este prima vizită pe care ne-o faceţi…

Aşa e. Am simţit nevoia de a împărtăşi cu „Ziarul Lumina“ un moment personal de bucurie: pe 7 noiembrie anul acesta s-au împlinit 15 ani de la sfinţirea bisericii româneşti cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Caracas, care a fost ridicată în timpul slujirii mele acolo, iar pe 2 noiembrie, am împlinit 68 de ani de preoţie!

La mulţi ani!

Vă mulţumesc. Acum, când mă întreabă lumea câţi ani am, răspund 68. De preoţie. Nu le mai spun vârsta mea! Pe 2 noiembrie 1946, adormitul Episcop Antim de la Buzău m-a hirotonit preot, după ce cu o săptămână înainte fusesem hirotonit diacon la Mănăstirea Răteşti. Apoi, am funcţionat ca preot şapte ani la Gura Dimienii, din judeţul Buzău, iar în 1953 am fost numit preot la Catedrala Mitropolitană din Craiova de către adormitul Mitropolit Firmilian. Acolo am slujit 15 ani, după care, în 1968, am fost trimis preot misionar în Venezuela.

O adevărată aventură pentru acele vremuri…

Aşa e. Aveam 44 de ani când am plecat la Caracas, trimis oficial de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, la cererea românilor din Venezuela. Acolo am slujit 40 de ani la Parohia „Sfântul Constantin şi Elena“, înfiinţată de mine. Dar, ocazional, am slujit şi în Argentina, Brazilia, Columbia şi în Panama. Cum am ajuns, am vorbit cu ambasadorul nostru şi am organizat la ambasadă o Zi naţională, pe 24 ianuarie. Adică de Ziua Unirii Principatelor Române. S-au strâns vreo 120 de români ortodocşi, greci şi evrei, care au cântat şi au dansat Hora Unirii. Erau emoţionaţi şi încântaţi că putuseră să se întâlnească după zeci de ani şi să vorbească româneşte.

După ce am înfiinţat parohia, lucrurile s-au schimbat, pentru că în fiecare duminică am slujit Sfânta Liturghie şi românii se puteau astfel întâlni mai des.

Cum a fost începutul?

A fost foarte greu să-i adun în biserică, pentru că  erau răspândiţi într-o ţară de patru ori mai mare ca România, într-un teritoriu de 12.000 km pătraţi. Într-un an, după Bobotează, am zburat cu un avion peste 1.000 km într-o zonă a Venezuelei pentru a boteza nişte copii. Am stropit cu agheasmă mai întâi carlinga avionului! Am stat în oraşul acela îndepărtat două săptămâni. I-am vizitat pe toţii românii de acolo, am slujit în casa fiecăruia, am stat de vorbă cu ei, i-am spovedit, i-am împărtăşit. Altă dată, am botezat doi copii mari în Columbia.

De vorbă cu doi papi

Unde slujeaţi, căci înţeleg că nu aveaţi biserică?

Timp de 31 de ani, am slujit într-o biserică catolică din Caracas, unde primisem voie să slujim o oră pe zi, cu aprobarea cardinalului local şi confirmarea Papei Ioan Paul al II-lea pe care, atunci când a vizitat Venezuela, l-am cunoscut personal. Cardinalul Venezuelei m-a prezentat Sanctităţii Sale cu titlul onorific de Monsenior. Când i-am mulţumit pentru ajutorul dat comunităţii ortodoxe române, m-a întrebat: „De cât timp slujiţi aici?“ I-am răspuns că de 21 de ani. „Ei, în cazul acesta, ecumenismul a început în Venezuela!“, a remarcat în glumă Sanctitatea Sa, şi toată lumea a aplaudat. Când a efectuat vizita în România, în 1999, la întâlnirea cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, i-a povestit Preafericirii Sale despre episodul acesta.

Ce alte personalităţi ilustre ale vremii aţi mai cunoscut?

Când am mers în Argentina, doream să slujesc pentru românii de acolo. Pentru aceasta, am fost îndrumat să mă adresez Cardinalului de Buenos Aires, care nu era altul decât actualul Papă, Sanctitatea Sa Francisc. Sigur, am cunoscut şi am colaborat şi cu episcopii ortodocşi antiohieni din Argentina şi din Brazilia, cu mitropolitul din Mexic al Bisericii Antiohiene, care efectuase o vizită la Bucureşti şi care mi-a făcut surpriza ca pentru slujba la care am slujit şi eu să poarte veşmântul arhieresc pe care îl primise în dar de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist.

Părinte, câţi conaţionali însumează comunitatea românilor din Venezuela şi care este povestea lor?

Oficial, acum, vreo 400 de persoane. Atunci, nimeni nu cunoştea exact câţi creştini ortodocşi români sunt în Venezuela. Erau în jur de 100-150 de familii, din care în Caracas vreo 50-60. Mulţi proveneau dintre persecutaţii politic  de autorităţile comuniste, după 1944. Alţii erau veniţi în Venezuela cu serviciul din alte ţări sud-americane. Şi toţi împrăştiaţi pe un teritoriu uriaş. Îmi amintesc de un român din Argentina care era căsătorit cu o localnică. Aceasta avea relaţii la nivelul guvernului ţării sale şi, astfel, cu ajutorul ei, omul reuşise să obţină vize de intrare pentru mai mulţi români din zonă. Ca profesii, erau de la mici meseriaşi la profesori universitari. Dar cei mai mulţi, din păcate, nu mai ştiau aproape nimic de sărbători, de calendar, de credinţă, de preoţi… Ca să-i aduc la biserică, le dădeam telefoane joia, vinerea sau sâmbăta şi-i chemam la Liturghia de duminică. Iar ei mă întrebau ce este duminică…

Impresionantele botezuri

Ce v-a impresionat cel mai mult în această slujire?

Botezul copiilor români din Venezuela şi din celelalte ţări din America Latină. A fost o încântare, o bucurie şi o mare emoţie pentru mine. La câteva săptămâni după ce am ajuns la Caracas, am găsit un român cu şase copii nebotezaţi, de la unul sugar până la unul de 7-8 ani. Nu-i botezase pentru că aşteptase să vină un preot ortodox român! Am organizat cum am putut botezul la domiciliul lui, am mai chemat nişte conaţionali, dar nu aveau naş. Atunci, pe cel mai mic l-a luat preoteasa mea în braţe, iar pe ceilalţi i-am pus să se ţină de mână unul de altul şi astfel i-am botezat. Toţi purtau nume de la noi: Decebal, Traian, Mihai, Gheorghe, Maria, Elena. Lucrul acesta a fost de nedescris... Vestea s-a dus repede printre românii din Caracas, care spuneau că, deşi venisem de doar două-trei săptămâni în Venezuela, îmi şi făcusem neamuri, în timp ce ei trăiau de 20-30 de ani acolo şi nu se cunoşteau!

Aceeaşi emoţie am trăit-o şi când am fost preot la Catedrala Mitropolitană din Craiova. Atunci, într-o noapte, pe la ora 24:00, a venit la mine o maşină ca să mă ia şi să mă ducă la comandamentul Securităţii locale. Îmi iau haine groase? am întrebat eu, gândindu-mă că veniseră să mă aresteze. Mi-au spus că şeful dorea să vorbească cu mine. Când am ajuns, am descoperit un ofiţer tânăr, care m-a surprins spunându-mi „sărut mâna“. M-a întrebat dacă îl cunosc. I-am răspuns că nu. Atunci mi-a spus că este… finul meu, pe care îl cununasem cu fata primăriţei dintr-o localitate din Buzău, cu mulţi ani în urmă! Mi-a cerut să botez un copil, dar că nu poate să-l aducă, din motive ce nu trebuiau comentate, la biserică şi că nici nu este copilul lui. Era al unui alt ofiţer de Securitate. După aceasta, într-o seară mi-a trimis din nou maşina, care m-a dus la o adresă unde am botezat copilul. Lucrul acesta s-a petrecut în taină, de mai multe ori. Aşa am făcut noi misiune în vremurile acelea. Am ţinut bisericile deschise, cu toată opresiunea autorităţilor, şi lucrul acesta a fost meritul, în primul rând, al vrednicului de pomenire Patriarh Justinian.

Un vis neîmplinit încă 

V-a nemulţumit ceva în aceşti ani de misiune ?

Timp de 26 de ani, nu am primit salariul din ţară, pentru că autorităţile m-au considerat… reacţionar! Acest fapt m-a afectat când mi s-a calculat pensia. La început, am primit… 162  de lei vechi! Acum lucrurile s-au reglementat într-un fel şi am şi eu o pensie din care trăiesc.

Cum apreciaţi acum misiunea din Venezuela?

Grea, dar plăcută. Când am plecat, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian mi-a dat o Sfântă Evanghelie, cu dedicaţie, spunându-mi că dacă respect ceea ce scrie în ea voi ajunge să ridic o biserică acolo. Aceasta a fost pentru mine ca o poruncă. Şi Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să o ridic, cu ajutorul enoriaşilor, al Patriarhiei şi al statului român, dar şi al unor sponsori generoşi de la Cluj. Este singura biserică ortodoxă românească din lemn ridicată în America Latină. La sfinţire, pe 7 noiembrie 1999, a venit la Caracas o importantă delegaţie a Patriarhiei Române, condusă de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, oficiali ai statului, mass-media din ţară. „Unde Dumnezeu îşi îndreaptă privirea, acolo înfloresc virtutea şi sfinţenia“, a spus Preafericirea Sa atunci. A fost o sărbătoare înălţătoare pentru întreaga comunitate de acolo. Ceea ce îmi mai doresc acum este să se ridice şi Casa Culturală Română pe terenul bisericii. Eu nu am putut să o ridic până în 2007, când m-am întors în ţară. Urmează ca părintele Vasile Lungeanu, care slujeşte acum în Venezuela, să împlinească şi acest vis. Eu merg aproape în fiecare an la Caracas, slujesc, mă întâlnesc, timp de o lună, cu foştii mei enoriaşi şi sunt foarte fericit. Acolo se află şi mormântul soţiei mele, care a plecat la Domnul la un an de la sosirea noastră. Şi nu a fost foarte uşor pentru mine lucrul aceasta. Cu atât mai mult cu cât nici copii nu am…

O viaţă de slujire

Părintele Costică Popa este modelul preotului misionar exemplar care şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii Bisericii şi aproapelui. Pentru dăruirea sa, a fost răsplătit de două ori cu Crucea Patriarhală. Eminenţa Sa Ali Cardinal Lebrun, Arhiepiscop de Caracas, i-a acordat titlul onorific de Monsenior. A fost membru al Consiliului Bisericilor Istorice, din partea Bisericii Ortodoxe Române, iar pentru slujirea sa a primit titlul de  membru de onoare al Fundaţiei „Ştefan cel Mare“ din Chicago, oferit de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Nicolae, titlul de Baron-lord al Casei Princiare Cumana din Montreal şi Ordinul „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler din partea Preşedintelui României.