A fi creştin în lume

Odată cu libertatea de expresie, în spaţiul public românesc s-au înmulţit şi criticile la adresa unor aspecte legate de viaţa Bisericii, autorii evaluărilor şi aprecierilor de acest fel fiind de cele mai multe ori nefamiliarizaţi cu problematica bisericească, aşa cum reiese cel mai adesea din astfel de texte. Aşadar, este vorba despre o critică „din afara” conştiinţei creştine.

S-ar putea spune că o astfel de critică este inevitabilă, inerentă libertăţii de expresie, şi este foarte adevărat acest lucru, aşa cum normal este şi răspunsul avizat al teologilor, al creştinilor angajaţi în viaţa Bisericii, iar replicile de acest fel există şi ele, uneori moderate, alteori disproporţionate, mai nuanţate sau mai dintr-o bucată. Fenomenul nu poate dispărea atâta timp cât stă sub semnul libertăţii, una cu care Dumnezeu Însuşi l-a înzestrat pe om încă dintru început. Dar nu trebuie uitat nici că, odată cu alegerea nepotrivită, contrară voii lui Dumnezeu, în virtutea libertăţii, aceasta din urmă se pierde... Cel puţin parţial, ca efect al păcatului...

În fond, aceasta e condiţia creştinilor în lumea în care trăim: aceea de prigoniţi, iar lucrul acesta ni-l spune, încă dintru începuturile creştinismului, Epistola către Diognet (secolul al 3-lea): Creştinii „iubesc pe toţi şi sunt prigoniţi de toţi; sunt necunoscuţi şi condamnaţi... Sunt necinstiţi şi se slăvesc în necinstirile lor... Sunt defăimaţi şi ei binecuvântează; sunt ocărâţi şi cinstesc [pe cei care-i ocărăsc]. Fac binele şi sunt pedepsiţi ca nişte răi; sunt pedepsiţi şi se bucură ca unii făcuţi vii”. Iată forţa lăuntrică, permanentă în istorie, nu doar în vremuri de prigoană anticreştină, ci indiferent de regimurile politice, a iubirii hristice veşnice a creştinilor.

Părintele arhimandrit Sofronie Saharov afirma că „a trăi creştineşte este cu neputinţă; creştineşte se poate numai «muri» mii de morţi în fiecare zi”. Înţelesul acestor cuvinte este profund şi adâncimea lor se cuvine înţeleasă drept.

Prima parte a aserţiunii, care afirmă că nu se poate trăi „creştineşte”, nu trebuie înţeleasă în sensul că nu ar avea sens învăţătura creştină, că aceasta ar fi lipsită de aderenţa la experienţă concretă. Dimpotrivă, realitatea e exact contrariul unei astfel de înţelegeri. Sensul acestui enunţ este acela că unui creştin, oricât s-ar strădui ca om, îi este imposibil să se ridice cu adevărat, în viaţa de zi cu zi, la înălţimea exigenţelor creştine dumnezeieşti - realizate desăvârşit doar în Hristos Cel fără de păcat, Care este nu doar om adevărat, ci şi singurul, deopotrivă, şi Dumnezeu adevărat -, şi în acelaşi timp să fie recunoscut ca atare.

Partea a doua a cuvintelor părintelui Sofronie arată calea dobândirii desăvârşirii în această lume: prin răstignire cotidiană faţă de ea, moarte faţă de păcat şi ataşamentul pătimaş faţă de cele lumeşti, fapt care reiese şi din continuarea: „Trebuie necontenit să-ţi pierzi sufletul în această lume, pururea omorâciunea Domnului Iisus purtând, pentru ca şi viaţa Sa să se arate întru noi. Rezultă că, în măsura în care «trăim» în lumea aceasta, în aceeaşi măsură suntem «morţi» lui Dumnezeu”.